FILMUL REVOLUTIEI Pe 14 decembrie, câteva manifeste lansate în Piața Unirii îi chemau pe ieșeni la o manifestație anticomunistă. Securitatea a fost foarte vigilentă, i-a arestat pe inițiatori și a înăbușit protestele. A doua zi, la Timișoara, câteva familii de creștini neoprotestanți se strângeau în fața casei lui László Tökés, pentru a-și arăta împotrivirea față de iminenta sa mutare într-un sat din Sălaj. Două zile mai târziu, adunările de solidaritate cu pastorul Tökés la Timișoara degenerează în proteste anticomuniste tot mai violente. Ceaușescu a ordonat înăbușirea revoltei cu orice preț. Armata a primit muniție de război și în după amiaza zilei de 17 decembrie a căzut primul erou al Revoluției Române. Spiritul de revoltă se extinde și în orășele din preajma Timișoarei, unde au avut loc proteste de stradă de mai mici dimensiuni. Pe 21 decembrie au loc proteste la Arad, Cluj-Napoca, Brașov și Sibiu unde se trage în manifestanți. La București, Ceaușescu a organizat un miting, promițând în fața mulțimii creșterea nivelului de trai și condamnând activitatea „elementelor huliganice de la Timișoara”.

Participanții la miting au aruncat pancartele și au pleacat spre case dezamăgiți, dar s-au întoas după câteva ore, alături de tineri şi muncitori care ieșeau din schimbul doi, strigând împotriva lui Ceaușescu. Pe 22 decembrie protestele cresc în intensitate. Simțind că pierde situația de sub control, într-un ultim gest, dictatorul pleacă alături de soţie cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central. Sperând într-o salvare, ei își vor găsi, până la urmă sfârșitul, în fața plutonului de execuție în prima zi a Crăciunului. În seara zilei de 22 decembrie se trag primele focuri de armă în Piața Palatului, apar enigmaticii teroriști și, coincidență sau nu, tot atunci, Ion Iliescu are primele apariții la televiziune. În următoarea zi au avut loc masacrele de la Otopeni, poate cel mai trist episod al Revoluției și poate cel mai învăluit în mister. Pe 25 decembrie, după execuția ceaușeștilor, FSN preia puterea, Ion Iliescu ipostaziindu-se în lider al mișcării de reformare a României.

„A fost sau n-a fost” revoluție contează parcă mai puțin. Astăzi, la 24 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, nu definirea faptelor prin diferite concepte politice interesează în mod special, acest lucru va fi mereu subiect de dispută, ci stabilirea cu exactitate a cronologiei faptice și a culpabilităților pentru cele câteva mii de morți. Aceasta este miza oricărui studiu asupra evenimentelor din decembrie. Vă invităm să recitiţi în continuare reportajul OAMENI, NU ŞOARECI! Pentru ce s-au jertfit eroii Revoluţiei? realizat de Darabaneni.ro acum trei ani de zile:

Ecranizarea “Oameni şi şoareci” este o capodoperă cinematografică, în care visul personajului interpretat excelent de John Malkovich se năruie brusc, odată cu sfârşitul lui tragic. Personajul principal este sacrificat în final, printr-o decizie şocantă şi greu de înţeles. Au trecut peste două decenii de la Revoluţia din Decembrie ’89 şi foarte multe întrebări au rămas fără răspuns. Foarte multă lume se întreabă „Cine-a tras în noi?... Cine au fost teroriştii? Au existat ei cu adevărat? A fost acea vărsare de sânge o revoluţie propriu-zisă, sau o lovitură de stat, ori un puci? Regie...sau o explozie spontană a maselor venită pe fondul foamei de cunoaştere şi a celei fizice a oamenilor, victime ale regimului comunist?" Sunt întrebări la care nu vom avea niciodată un răspuns clar. Mama căpitanului postmortem Petre Constantin Mesler a renunţat să mai întrebe „Cine?”, ci doar „De ce?”. A renunţat să mai caute vinovaţii. Se întreabă doar, „Pentru ce?”. Se resemnează cu ideea că aceasta a fost dorinţa lui Dumnezeu.

„Cum pot eu să mă judec cu Dumnezeu?”

„Dacă ar fi fost vorba de oricine altcineva, m-aş fi judecat cu el până în pânzele albe, până la tribunalul de la Haga. Dar cum pot eu să mă judec cu Dumnezeu? El mi l-a dat, El mi l-a luat”, ne spune cu lacrimi în ochi Eugenia Mesler, mama eroului Petre Constantin Mesler, căzut la datorie în noaptea de 21/22 decembrie 1989, în cazarma Ministerului Apărării Naţionale. Fostul locotenent major al Regimentului de Gardă Bucureşti a căzut răpus de gloanţe, pentru că a pus mai presus decât viaţa lui, siguranţa camarazilor aflaţi în subordine. Colegii din Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul” nu l-au uitat şi au dorit să împartă imensa durere împreună cu părinţii Ion şi Eugenia Mesler, printr-un gând de la distanţă (foto stânga), în preajma sărbătorilor de iarnă. Cu o emoţie imensă, am păşit în casa părintească din Hudeşti a eroului-martir al Revoluţiei din decembrie ’89. Ne întâmpină mama sa cu o lacrimă pe obraz, lacrimă care parcă dăinuie de 21 de ani. “Vă rog să mă scuzaţi! Aceasta este cea mai grea lună a anului, pentru mine”, ne mărturiseşte cu durere în suflet, Eugenia Mesler.



“Tinerii din zilele noastre percep greşit democraţia”

Acestă femeie reprezintă un monument al suferinţei. După pierderea unicului fiu, au plecat mai târziu în lumea celor drepţi în numai şase luni de zile, soţul Ion şi fiica sa mai mare, Camelia. Aceştia s-au stins, mai mult de inimă rea. Trei, Doamne, şi toţi trei! I-a mai rămas doar fiica Daniela, care locuieşte în prezent la aproape 200 km distanţă, la Iaşi. Şi nepoata Maria, fiica lui Petrică, de care bunica este foarte mândră, dar care este şi ea foarte departe, la Cluj. Mama rămâne cu privirea fixată pe amintirile familiei, reprezentate de câteva fotografii peste care s-au aşternut anii. Sufletul ei priveşte însă, mult mai departe. Este profund dezamăgită, pentru că fiul ei s-a jertfit aproape inutil. “Nu văd aproape nimic bun în zilele noastre. Foarte mulţi oameni şi în special tineretul au înţeles greşit ce înseamnă democraţia”, ne-a spusEugenia Mesler. În nici un caz nu îi este frică de moarte. Odată cu aceasta şi-ar reîntregi familia. Îi este frică doar că oamenii vor uita prea repede. Dacă nu au făcut-o, deja. Ne despărţim şi lacrima încă nu a dispărut de pe obrazul femeii. Şi nu cred că va dispărea până în momentul în care mama îşi va întâlni din nou fiul.

“Eroii de la Bucureşti au morminte în toată ţara”

Studiind presa vremii, dăm peste un articol impresionant, “Eroii de la Bucureşti au morminte în toată ţara”. Col.(r) Ilie Culisniuc Olaru formulează aici o scrisoare emoţionantă adresată tatălui eroului-martir, Petre Constantin Mesler. Epistola este intitulată “Scrisoare către poştaşul Ion Mesler”. Colonelul fusese invitat la nunta lui Petrică Mesler, iar trei ani mai târziu consemna dispariţia sa prematură. El adresează un mesaj hudeştenilor: “Astăzi, cei din Hudeşti au un om mai puţin, dar un erou mai mult… Dragi hudeşteni! Puneţi câte o singură floare pe  mormântul fiului vostru şi se vor aduna mii de flori. Vărsaţi câte o singură lacrimă şi se vor strânge mii de lacrimi”. Care nu vor spăla însă, ruşinea la care este supus în prezent poporul român.

ÎNVINGĂTORI SAU ÎNVINŞI? Chiar dacă amintirea este dureroasă, uitarea este letală. Ar însemna moartea sufletului, adică o blasfemie. Poate singurul lucru pe care l-am câştigat cu adevărat este dreptul de a ne exprima liber. Şi ne-a oferit oportunitatea ca prin aceste rânduri, aceşti oameni să nu dispară din conştiinţa românilor. Nu plângeţi! Dar să nu uitaţi, niciodată! Oameni, nu şoareci! 

Citiţi pe aceeaşi temă:
ACUM 21 DE ANI… „Revoluţia din 1989 mi-a lăsat un gust amar”







10:27 pm Miercuri, 18 Decembrie, 2013