Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

Taifasuri… cu Otilia Bălinișteanu: „Spiritualitatea este un lucru care îi unește pe oameni”



În prima săptămână a primăverii, pe o vreme care nu amintește deloc de zilele de sărbătoare pe care le trăim cu toții, mă îndrept spre redacția din Iași a publicaţiei Lumina” al Patriarhiei Române unde gazdă îmi va fi  Otilia Bălinișteanu. Originară din Concești, ea este în prezent redactor al ediției naționale a ziarului „Lumina”, care din 2008 apare sub patronajul Patriarhiei Române. A urmat școala primară și gimnazială în Concești, pentru ca ulterior să fie absolventă a Liceului Pedagogic din Botoșani. Pasiunea și dorința de a da curs mereu provocărilor au împins-o către presă, devenind studentă a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Litere, Departamentul de Jurnalism. În 2003, Otilia Bălinişteanu a fost stagiară a Şcolii Superioare de Jurnalism din Lille (Franţa) şi a făcut parte din colectivul de redacţie al Revistei „Europa”, editată de Şcoala Superioară de Jurnalism din Lille. A fost pe rând corespondent pe Iași al ziarului „Evenimentul Zilei”, reporter la „Lumea Ieșeanului”, pentru ca în prezent să semneze reportaje și interviuri în ziarul „Lumina”. În februarie 2014 a lansat volumul de interviuri de colecţie intitulat „Taifasuri cu tâlc”, iar în prezent realizează un set de reportaje la bisericile de lemn din Moldova.

Prin profesia d-voastră, prin domeniul de interes v-ați aplecat îndeosebi asupra obiceiurilor și tradițiilor populare. A avut locul de origine un rol în acest sens (cunoaștem faptul că satul Concești este apreciat în zonă ca un loc unde se mai păstrează anumite obiceiuri), ați avut o copilărie marcată de ritualuri tradiționale?

Da, cred că m-a marcat și locul de unde provin, am fost marcată de toate lucrurile astea, crescând în curtea bunicilor de pe mamă. Și cred că am moștenit și de la mama dragostea aceasta. Mulți dintre cei care citesc site-ul Darabaneni.ro, cred că au auzit sau au fost la Concești și au văzut colecția etnografică pe care mama a adunat-o încă de la începutul anilor '90. Ea a fost bibliotecară în sat, acum este la pensie, dar a avut și pasiunea asta pentru obiectele vechi, pentru ce a rămas curat și neatins în satul tradițional. De la începutul anilor '90 până spre 2000 a tot adunat, de la oamenii satului, tot ce ținea de universul gospodăriei tradiționale țărănești. În felul acesta s-a conturat acolo o colecție etnografică foarte valoroasă și sunt mândră de mama că a reușit așa ceva. Spun asta și pentru că unii dintre etnografii care au văzut acea colecție au apreciat că în județul Botoșani nu se mai găsesc asemenea piese. Mă refer în primul rând la cămășile femeiești și bărbătești, dar în special la cele de mire, vechi de peste o sută de ani și care nu se mai păstrează în alte colțuri ale județului.



Aceste obiecte sunt foarte importante și pentru motivele cu care erau decorate, de asemenea sunt valoroase pentru pânza folosită, care era din tort și pentru coloritul vegetal. Colecția a fost expusă inițial pe holul Bibliotecii comunale din Concești, apoi a primit un spațiu în Căminul Cultural. Acesta a intrat în renovare, a fost finalizat recent, iar acum, din păcate, colecția se află într-o încăpere de la Grădiniță. Însă, avem promisiunea că se va face un muzeu etnografic. Domnul primar a promis că va închiria sau va cumpăra o casă și o va amenaja ca muzeu etnografic. Această colecție ar avea astfel șansa să fie văzută, admirată, apreciată și redată, într-un fel, satului. În condițiile în care era amenajată înainte, a avut un mare succes. Oamenii sunt legați de lucrurile lor, mama povestea cu câtă greutate i-a convins să le dea, unii au oferit cămașa cu care urmau, probabil, să fie înmormântați.

A fost o muncă de convingere grea, dar care a devenit bucurie pentru ei, pentru că vara nepoții sau copii veneau în sat și vroiau să vadă cămașa, covățica sau oala de lapte pe care bunica lor o dăduse la muzeu. Așa s-a creat o legătură, parcă s-a reînviat spiritul de comunitate. Ar fi extrem de important ca acest proiect al domnului primar, de a face un muzeu etnografic, să prindă contur și sunt convins că el va face toate cele necesare în acest sens. Revenind, da, de la mama am păstrat dragostea asta pentru tot ce este vechi, autentic, frumos și românesc și de la tata un pic din curiozitatea pentru istorie și pentru trecut.



Locuind la Concești, se mai păstrau pe vremea copilăriei d-voastră obiceiuri, ritualuri legate de anumite momente ale vieții omului, cum ar fi de exemplu nunta, sau erau sărbători în jurul cărora se păstrau diverse tradiții?

Da, ceva se mai păstra. Referitor la nuntă, nu se mai păstrau toate acele elemente ale ritualului.Trecuseră anii comunismului, veniseră anii de tranziții în care oamenii împrumutaseră diverse elemente noi. În plus, eram aproape de târgul Darabanilor și atunci tot ce era nou se prelua din mers. Însă accente ale acestui ritual, precum vorniceii care chemau sătenii la nuntă cu plosca cu țuică, se mai păstrau. Ca orice copil am participat și eu la înmormântări și încă se mai păstrau acele elemente vechi ale ritualului. Se mai păstrau obiceiurile legate de Moși, spre exemplu aveam o mătușă mai în vârstă, Maria, care respecta cu sfințenie aceste momente. Se făceau plăcinte care se dădeau spre pomenirea celor adormiți, cu străchini, cănițe cu nuci pentru copii. Exista această rânduială în lumea satului, pe care eu am prins-o, și mă bucur că am prins-o, deși mult mai puțin decât dacă aș fi trăit în perioada în care mama mea a fost copil.

După școala generală ați plecat la liceu la Botoșani, într-un oraș mare, unde ritmul vieții era dat de alte coordonate. Ce v-a făcut să rămâneți fidelă acestei pasiuni și nu ați trăit o anumită evadare din această lume rurală?

Ați pus o întrebare foarte interesantă. Cred că orice copil care a locuit la sat a trăit cu toate lucrurile acestea. Ele rămân impregnate, cumva, în tine. Am avut cel mai probabil o perioadă în adolescență când nu am apreciat atât de mult folclorul, dar, pe măsură ce crești și studiezi lucrurile astea (iar eu având-o pe mama colectând aceste lucruri și povestind despre „pelerinajul” ei prin sat după obiectele din muzeu), cred că reușești să decelezi între ce este bine pentru suflet și ce nu. Mi-am cultivat pasiunea aceasta, pe care am concretizat-o mai târziu într-o apetență deosebită pentru lumea satului, unde am găsit ulterior subiecte pentru articole. O să regăsiți în reportajele mele foarte multe locuri din România unde s-au mai păstrat obiceiurile acestea, foarte mulți oameni adevărați și cred că satul, universul rural, o să fie mereu o sursă pentru mine. Deși, evident că nu doar acolo îmi găsesc subiecte.



Satul românesc este astăzi într-o luptă cu timpul aparent inegală. Mai are forțe de a rezista?

Este trist într-un fel să ne gândim la asta, dar trebuie, pentru că nu știm cât mai are de trăit satul românesc tradițional, deși nici nu știu dacă în momentul acesta mai putem vorbi despre sat păstrat în tiparele lui autentice. Din păcate cred, din observațiile mele directe ca jurnalist, odată cu generația aceasta a oamenilor cu vârsta între 50 și 70 de ani, buna rânduială a satului tradițional va dispărea. Desigur, sunt cei tineri care duc tradiția mai departe, dar ei pot s-o facă doar dacă există acolo un ”ochi” care veghează, care îi poate îndruma. O să vă dau exemplul meșterilor populari care vin în târguri, cu diverse ocazii. Aici rolul etnografului este crucial, pentru că meșterii vor să facă, ei vor să continue tradiția, dar nu prea mai știu cum erau obiectele autentice. Etnograful este acela care ar trebui  să-i orienteze, să-i consilieze și să-i readucă pe linia tradițiilor adevărate. Din păcate, cred că nu există nici suficientă voință și nici suficientă forță pentru salvarea satului românesc. Dar nu trebuie să fim pesimiști.

Să revenim din nou la anii copilăriei. Cât de des mergeați la Darabani în acea perioadă, și cum erau aceste plimbări?

Îmi aduceți aminte acum de o perioadă foarte frumoasă. Și mama, și fratele mai mare au fost elevi ai Liceului Darabani, iar eu am crescut cu niște povești despre spiritul acelui liceu, despre viața culturală a orașului, despre dascălii de școală veche de acolo. Apoi, îmi amintesc de duminicile în care mergeam la târg, la Darabani. Plecam peste deal, „pe de-a dreptul”, cum spuneau oamenii de la noi din sat. Era un drum de pământ, acum modernizat, și, dacă ploua, nu te mai puteai încumeta să treci dealurile acelea. Pe acolo mergeam cu bunicul sau mai târziu cu fratele meu ori cu unii vecini, duminica, la târg. Îmi aduc aminte de duminicile acelea ca de niște momente foarte frumoase și cred că tot timpul când mă gândesc la noțiunea de „târg”, îmi apare în minte imaginea Darabanilor, cu piața aceea înțesată de lume, cu țărani stând de vorbă în grupuri, povestind despre cum mai e vremea, despre ce trebuiau să mai facă pe la câmp sau ce au mai cumpărat de prin piață. Se simțea acea bucurie a întâlnirii, în zi de sărbătoare, în târg.



Vă rog să ne oprim puțin asupra anilor de școală, acolo în sat, ce amintire păstrați profesorilor și/sau colegilor?

Bineînțeles, ca oricărui copil, învățătoarea este cea care mi-a marcat drumul pentru prima dată. Mi-a fost învățătoare doamna Viorica Bostan și cred că de la ea am deprins apetitul acesta pentru citit. Apoi, în clasa a IV-a, am avut-o învățătoare pe doamna Maria Lupușoru. În școala gimnazială am avut-o dirigintă pe doamna Emilia Bețianu, o extraordinară profesoară de geografie. Cel care iarăși mi-a marcat drumul mai târziu a fost profesorul de limba română, Gheorghe Țuculeanu. Și acum îi sunt recunoscătoare pentru modul în care a reușit să ne determine să citim mult și să iubim gramatica. Am urmat apoi Liceul Pedagogic din Botoșani, unde iarăși se studia literatură și gramatică intens. Am avut câțiva colegi, în școala generală, care ulterior au devenit elevi ai liceului de la Darabani. Am fost colegă de clasă cu Mihaela Landea, căsătorită Andronache, azi profesoară la Darabani, cu Claudiu Timiță, acum stabilit la Brașov și am mai fost colegă de clasă cu Ioan Șușu, preot la Crăiniceni acum.

Ați urmat Facultatea de Jurnalism. De ce nu Istoria, dacă vă interesa mult și  această disciplină?

Cred că din liceu s-a conturat ideea că trebuie să fac jurnalism. Scrisul era deja o pasiune, la fel și literatura, iar pentru tot ce însemna lumea înconjurătoare mă măcina o nestăvilită curiozitate. În liceu am avut iarăși norocul unui profesor grozav de limba română, domnul Ioan Aniței, cel care a fost și președintele Consiliului Județean Botoșani imediat după 1990. A  fost un fabulos profesor de limba română, un uriaș. Majoritatea colegilor au mers mai departe la facultate. Am dat la Jurnalism, era o chestie nouă atunci în Iași, cred că eram a treia sau a patra generație. Departamentul de Jurnalism și Științele Comunicării era parte a Facultății de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

A fost o provocare pentru mine, deoarece examenul era destul de greu. Am susținut o probă de creativitate, un examen de gramatică, unul de economie și unul de istorie. A fost o concurență destul de mare, dar am intrat a doua. E drept că luasem în calcul și Facultatea de Istorie, dar Jurnalismul era o provocare mult prea mare. În 2003, am fost stagiară a Școlii Superioare de Jurnalism din Lille, Franța, cu o bursă a Ministerului Francez de Externe. Acolo am participat la editarea unei reviste, se numea „Europa”. După terminarea facultății am făcut un master la Facultatea de Istorie și mi-am susținut lucrarea de disertație sub coordonarea profesorului Ioan Ciupercă.



Nu ați fost tentată să rămâneți în Franța? Ce v-a făcut să vă întoarceți?

Nici nu m-am gândit să rămân, dar cred că și dacă aș fi fost o fană a Occidentului nu aș fi rămas. De altfel, în anul IV am avut posibilitatea să plec  din  nou, în Belgia, cu o bursă Erasmus, dar nu am făcut-o din mai multe motive. În 2003 plecasem dintr-o Românie destul de neașezată. Eram în plină guvernare PSD, fusese o guvernare îngrozitoare. Plecasem cu o serie de idei preconcepute în Franța. S-a obișnuit ca imediat după 1990 satele și orașele din România să se înfrățească cu localități din străinătate. Și la Concești era această situație, eram înfrățiți cu o comună franceză și câțiva ani îmi creasem o imagine idilică despre ce înseamnă Franța. Anumite familii veneau în sat la noi, stăteau câteva zile, o săptămână, erau primiți cu ospitalitatea specifică moldovenilor, dar erau foarte oripilați de ceea ce găseau în sat. Nu exista asfalt, apă, canalizare. Erau șocați de ce descopereau, veneau mereu cu ajutoare la școală, îmi amintesc că filmau tot ce era prin curte. Ajunsă acolo am constatat că viața nu este așa de roz în Occident, că nu e atât de grozavă și că prea suntem noi românii cârcotași. Mizerie exista și acolo, iar civilizația aceea avea și ea hibele ei. Așadar, nici nu a fost vreun gând de a rămâne, dar și dacă mai era vreo tentație a dispărut cu totul atunci.

Care a fost parcursul d-voastră profesional de după facultate?

Am terminat facultatea în 2004 și pentru câteva luni am fost corespondent de la Iași pentru Evenimentul Zilei. Din septembrie 2004 am devenit reporter la un cotidian ce apărea atunci, dar care a dispărut mai apoi, se numea „Lumea Ieșeanului”. Am fost reporter acreditat pe Sănătate. Pe atunci se lucra deja la acest proiect al „Ziarului Lumina”. Un proiect foarte ofertant la vremea aceea și provocator pentru un tânăr jurnalist. Astfel, din ianuarie 2005, am lucrat la acest proiect. Practic s-a produs așa, o trecere. Întreaga echipă de la „Lumea Ieșeanului” a trecut la „Ziarul Lumina”, cu tot cu directorul de atunci, marele gazetar Florin Zamfirescu. Am fost atrași în primul rând de garanțiile oferite de acesta, un om ce avea un extraordinar simț al evoluției presei. Lucrurile se desfășurau foarte interesant, deoarece am lucrat „în orb” o perioadă: mergeam pe teren, adunam informații, făceam reportaje, interviuri, dar totul se tipărea pe niște coli A3, pentru a vedea cum se așază în pagină, cum se încadrează, unde trebuie schimbat ceva. Colegii de pe teren întrebau mereu, mirați, unde scriem, de ce nu apare ziarul. Am lucrat așa o lună de zile, scoteam doar pe A3 ziarul, în timpul acesta, sigur, s-au strâns ceva materiale cu rol atemporal, care au putut fi publicate și mai târziu. Primul număr a apărut pe 7 februarie 2005. A fost și o conjunctură deosebită, deoarece Patriarhul Teoctist împlinea atunci 90 de ani de viață și atunci primul număr i-a fost dedicat.



Ziarul era extrem de ofertant, cuprindea toate domeniile de interes, de la educație, economic, politic, cultură și sănătate, până la ceea ce ținea de fenomenul religios. Era un ziar care, spuneam noi, era bun de lăsat la îndemâna copiilor. Linia aceasta a continuat până prin 2008, când odată cu alegerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a devenit cotidian național. Până atunci a fost a fost ziar regional, fiind distribuit doar în județele din cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Acum sunt redacții și în Banat, Muntenia și Transilvania, la București fiind sediul central. Lucrurile s-au mai schimbat, articolele dedicate vieții religioase au căpătat o pondere mai mare, lucru firesc odată cu schimbarea statutului ziarului, care a devenit publicație a Patriarhiei Române.

Lucrând la acest ziar, care se particularizează în peisajul presei românești, ați simțit că uneori, dincolo de profesia de jurnalist, v-ați implicat și sub o altă formă, să spunem sentimentală în activitatea dumneavoastră?

Eu înainte de toate sunt jurnalist. Știți, era o discuție la mijlocul anilor 2000 despre specializarea strictă a jurnaliștilor pe diferite domenii. În România s-a păstrat o moștenire potrivit căreia fiecare jurnalist e acreditat pe un domeniu și scrie doar pe acel segment (sănătate, educație sau altceva). Or, eu cred că este o premisă falsă. Un jurnalist trebuie să se descurce în orice domeniu, pentru că Facultatea de Jurnalism îți oferă - o solidă cultură generală. Eu cred că este o greșeală faptul că directorii de la marile cotidiene le cer ziariștilor să scrie doar pe un anumit domeniu. Bun, dacă avem în vedere publicațiile de un anumit profil, precum „Ziarul Financiar”, acolo este altă discuție, dar la cotidienele de consum trebuie să știi să scrii despre orice. Iar tu, ca jurnalist, trebuie să te simți mereu provocat, să încerci să-ți depășești limitele, până la urmă. Eu nu am scris doar reportaje etnografice sau doar interviuri, ci și acum semnez pagina de sănătate în acest ziar, după nouă ani.



Cred că eu și colegii mei am avut un mare noroc, l-am avut director pe Florin Zamfirescu, un gazetar excepțional. El era un tip care nu te obliga să înveți de la el, dar rebuia să fii mereu cu urechea larg deschisă, pentru că aveai ce să asimilezi. Important a fost și faptul că ziarul a găzduit toate speciile jurnalistice (reportaj, documentar, interviu, relatare, analiză), fapt care ne-a permis să exersăm foarte mult, într-o perioadă în care, reportajul,  spre exemplu nu se citea decât în „Formula As” sau în „Jurnalul Național” în vremea lui de glorie. A fost un lucru benefic și pentru noi, dar cred că și pentru public, care nu găsea reportaje și interviuri în prea multe ziare.



Ce v-a făcut să părăsiți mereu redacția și să luați drumul satelor sau al bisericilor de lemn pentru a realiza reportaje? Ați trăit aceste lucruri ca pe o evadare spre o altă lume?

Nu aș spune că a fost o evadare, aș spune că mereu am căutat ceva, și căutând, am descoperit. Apoi, asta e treaba unui jurnalist, să facă teren. Eu sap întruna după subiecte și, dacă găsesc un filon, o rădăcină, de unde să extrag un  fir care mă interesează, merg până în pânzele albe. Reportajele despre bisericile de lemn ale Moldovei fac parte dintr-un proiect al meu, început în 2012. Am căutat, la început, câteva bisericuțe de lemn și mi-am dat seama ulterior despre valoarea unui astfel de reportaj. Despre aceste bisericuțe s-a scris puțin. Ceea ce mi-am propus este să cuprind toate bisericuțele de lemn care fac parte din județele Moldovei, pentru că îmi este mai ușor ca arie geografică. Am fost deja în județele Iași, Neamț, Suceava, Botoșani, și o să mai fie județele Vaslui și Bacău. Credeți-mă, am descoperit niște lucruri fabuloase și e păcat că nu s-a scris despre aceste monumente până acum, nu doar la modul acesta, de informare. În goana asta a lumii în care trăim, omul este sătul de informații seci și este tentat să citească într-o altă cheie, să se simtă ca și cum ar fi văzut locurile acelea.



Când ați scris despre aceste biserici ați simțit că aveți ceva de oferit doar cititorului sau că trebuie să plătiți un tribut și monumentului în sine, că aveți de plătit o datorie și acelei clădiri, care reprezintă o epocă sau o comunitate?

Nu știu dacă am evaluat așa situația, dar este clar că, dincolo de interesul jurnalistic pe care-l reprezintă un astfel de monument, este acolo și ceva din sufletul meu. Reportajul este un stil mai dificil. E o graniță greu de păstrat între ceea ce simți tu ca om și ceea ce trebuie să facă jurnalistul liber de orice partizanat, obiectiv și rece. Reportajul este o poveste care trece prin tine. Din acest motiv se și apropie așa mult de literatură, pentru că totul trece prin filtrul celui care scrie. Nu de fiecare dată sunt mulțumită de ce iese; sunt lucruri despre care, dacă nu mă emoționează, nu pot scrie. Uneori trec de condiția de jurnalist, pentru că mă implic foarte mult emoțional, dar acestea sunt riscurile, sunt și eu om. Această implicare poate avea efecte pozitive pentru cititor, dar tu ca meseriaș trebuie să te păstrezi între anumite limite. Dar, sigur, în cazul reportajului lucrurile sunt mai complicate și discuția poat fi destul de lungă. Cert este că e necesară și o implicare emoțională.

Sper ca acest proiect să se finalizeze printr-o carte. Nu știu încă sub ce formă și cum voi reuși. Deocamdată lucrez la bisericuțele din cele două județe de care vă spuneam. Sper să mă ajute Dumnezeu să le văd adunate cumva, deși este foarte mult material, deja cred că s-au adunat peste o sută de reportaje publicate. Va fi ceva de muncă, pentru că materialul trebuie adaptat pentru carte, dar eu sunt perseverentă și nu o să mă las copleșită de acest lucru. Și fiindcă vorbim de Darabani, există și la Slobozia, în comuna Păltiniș o astfel de biserică de lemn. Este o splendoare, dar, din păcate, se află într-o stare avansată de degradare.



Ați reușit vreodată, prin reportajele d-voastră, să convingeți autoritățile să intervină?

Acesta este scopul jurnalismului până la urmă, să-i sensibilizeze pe cei în drept să facă ceva. Din păcate, după cum știți, pentru cultură, pentru artă, niciodată nu au fost bani. Ce am reușit eu prin aceste reportaje a fost mai curând să sensibilizez cititorii. Astfel, m-am trezit cu gesturi extraordinare din partea lor. Am primit mesaje de sprijin pentru aceste bisericuțe. Unii au donat bani pentru Bisericuța de lemn a Putnei. Acolo lemnul a fost datat dendroconlogic, în Suedia, și s-au găsit bârne de la 1200. Nici măcar pentru acest loc încărcat de istorie nu s-a găsit o cale de interveni din partea autorităților. Știu că acel reportaj a fost preluat chiar pe site-ul Ministerului Culturii, dar nu știu dacă s-a mai făcut ceva. Ce pot eu să fac este să scriu în continuare, despre toate câte au mai rămas, pentru că multe bisericuțe au dispărut. Cred că, de fapt, ajutorul meu este acesta - faptul că ele vor rămâne undeva consemnate, că vor rămâne legendele pe care le strâng de pe unde merg, care au fost transmise prin viu grai. Măcar aceste lucruri vor rămâne și fotografiile, bineînțeles, care vor fi un prețios martor peste ani.

Aveți și alte proiecte în derulare sau în program pe viitor?

Deocamdată am lansat o carte, pe 14 februarie, la Muzeul Unirii din Iași. Se numește „Taifasuri cu tâlc” și cuprinde 16 interviuri publicate în perioada 2006-2013. Cartea a fost publicată la Editura Trinitas a Patriarhiei Române, în Colecția „Media Christiana”, Seria Lumina, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Daniel. Interlocutorii din această carte sunt mari personalități ale Iașiului și ale Moldovei. A fost foarte greu pentru mine să fac o selecție, dar m-am oprit la intervalul acesta 2006-2013 și la niște persoane absolut remarcabile. Cine va răsfoi această carte, îi va regăsi aici pe academicianul Valeriu D. Cotea, celebrul oenolog, academicianul Viorel Barbu, unul dintre cei mai mari matematicieni români, pe scriitorul Ion Mitican, pe Natalia Dănăilă, cea care a înființat Teatrul pentru copii și tineret „Luceafărul” din Iași. Sunt și două interviuri care îmi sunt foarte dragi pentru că au fost realizate anul trecut în Basarabia. Este o carte la care am lucrat mult pentru adaptarea materialului și cred că a ieșit o treabă bună, până la urmă.



Pornind de la aceste interviuri, și având în vedere mereu invocata lipsă a valorilor din zilele noastre, ce ați simțit că-i unește pe acești oameni care provin din medii socio-profesionale diferite? Ați descoperit la interlocutorii d-voastră un anumit grad de spiritualitate, care astăzi lipsește formatorilor de opinie?

Evident, vorbim aici de o carte și ea trebuia să aibă o legătură, un fir continuu. Da, spiritualitatea este un lucru care îi unește pe oameni. Dacă parcurgeți cartea, o să vedeți că pe toți îi leagă un mod sănătos de a gândi, acea școală veche românească, din păcate astăzi dispărută. Îi leagă conștientizarea sentimentului lucrului bine făcut, rigoarea, profesionalismul, niște atribute care par atât de mari astăzi... Sunt niște oameni care au oferit modele cu adevărat și de la care avem de învățat chiar și de aici încolo. Dacă ne referim la școala românească veche, ea se baza pe niște stâlpi. Exista morala din familie, exista instrucția din școală și exista învățătura bisericească.

Exista această morală provenită întâi din familie și apoi de la biserică, ori eu cred că în cazul tuturor intervievaților a fost o cărămidă în formarea lor. Da, din păcate, astăzi nu prea mai vorbim despre spiritualitate. Apropo de aceasta, îl întrebam pe profesorul Constantin Romanescu, un reputat psihiatru al Iașului, din păcate retras azi de pe scena vieții publice, dacă mai există loc pentru spiritualitate în lumea de astăzi. Și mi-a răspuns că este, că această criză e una artificială, episodică și că nu trebuie să ne temem. Și dacă el, un psihiatru care disecă atent realitatea, a spus să nu ne temem, poate că nu avem de ce ne îngrijora.



Este evident astăzi că societatea noastră trăiește între tendința de a-și configura o identitate pornind de la trecut și valori tradiționale și tendința de a împrumuta, uneori mult prea obedient, axiome occidentale, iar Biserica lasă și ea impresia uneori că îi este greu să se adapteze, cum credeți că ar trebui să arate acest echilibru?

În ceea ce privește politica Bisericii nu vă pot răspunde, mai curând un oficial al ei ar putea s-o facă. În ceea ce privește echilibrul acesta, nu șiu dacă sunt eu în măsură să dau sfaturi. Cred, totuși, că este nevoie de o reașezare a valorilor pe care le-am avut cândva și de o revenire la lucrurile simple, care ne-au fost specifice. Vedeți, ne place astăzi să purtăm haine cu specific sau motive tradiționale; parcă acum descoperim că e frumos ce era și pe cămașa bunicii. Poate că încet, încet, după ce vom trece de perioada de interminabilă tranziție și de toate evenimentele acestea care ne tulbură, o să revenim către lucrurile bune.  Istoria este ciclică. După această goană nebună după nimic, eu cred că o să se reașeze societatea. Doar că, este drept, nici noi, nu mai avem răbdarea pe care au avut-o părinții sau bunicii noștri și vrem, așa, să se întâmple totul foarte repede. Eu nu vreau să fiu scepticul de serviciu. Cred că trebuie să privim totul cu un optimism moderat și mai cred că trebuie ca fiecare să pună mai multă pasiune în ceea ce face. Dacă toți am construi câte ceva și am lăsa urme acolo unde muncim, societatea ar avea mai multe șanse.

Credeți în dimensiunea educativă a presei?

Am crezut și cred și acum în dimensiunea sa educativă, doar că presa trece printr-o prigoană teribilă în zilele noastre. Mulți se grăbesc să prezică sfârșitul presei scrise. Mulți spun că aceasta va muri din cauza internetului. Un lucru discutabil, dacă nu chiar puțin neadevărat. Înainte de orice, în opinia mea acum ne lovim de o criză a meseriei și aici trebuie lucrat. Trebuie să știi, să vrei și să faci cu patimă meseria asta.



… oare presa nu a devenit victima propriei sale puteri?

Nu aș spune că este chiar victima propriei puteri, ci mai degrabă este ca o fată curtată de toată lumea și care trebuie să știe ce și cum să aleagă. Mă întorc și spun că jurnaliștii poate sunt cei mai vinovați. Ei ar trebui să aibă o anumită verticalitate. Nu putem vorbi de idealuri, nu o să putem găsi un jurnalist perfect. Cu toate acestea, un pic mai multă rigoare și un plus de pasiune, în meseria pentru care ai optat, se impune. Eu nu cred deloc în previziunile sumbre. Dacă vrei să fii jurnalist și crezi în ceea ce faci, poți să îți faci strălucit meseria la orice ziar sau gazetă ai fi. Mă uit așa peste ziarele din Europa sau din SUA, trecute și ele printr-o criză, dar acolo nimeni nu se grăbește să le proorocească dispariția.

Cât de mult ați slujit zona din care proveniți prin meseria d-voastră? Cât de des reveniți acasă?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. Dar cred că mi-am ales subiecte mai târziu, gândindu-mă la lumea în care am crescut eu. Am căutat întotdeauna oamenii care au ceva de spus, meșteșugarii aceia curați și autentici, oamenii cu inițiative culturale în mediul rural. Cât despre mersul acasă, cu regret o spun că vin destul de rar, deși țin legătura cu oamenii de acolo, cu părinții, foștii colegi, prietenii. Mă apasă faptul că satul, pe care îl știam odinioară vesel și însuflețit de copii, este astăzi cam îmbătrânit, că nu mai regăsesc pe ulița copilăriei vecinii cu care am crescut, că mulți dintre cei bătrâni au plecat dintre noi. Mă copleșește puțin nostalgia când merg acasă, recunosc. O să păstrez mereu în amintire imaginea satului copilăriei mele, chiar dacă el trece prin niște transformări acum.

Este modernismul un dușman al trecutului?



Nu l-aș numi chiar dușman al trecutului, dar un dușman al fiecăruia în parte. Depinde de fiecare cum preia acest modernism și cum îl așează la locul lui. Iar trecutul își are și el locul și rostul în mintea fiecăruia, cel puțin la mine așa funcționează.

Ați scris mult despre tradiții, despre trecut. Nu vă simțiți uneori o persoană anacronică?

Nu cred că sunt o persoană anacronică. Dar poate ar fi cazul să mă întreb dacă cei din jur nu mă percep așa. Eu sunt conectată la tot ce este nou, mă interesează absolut tot, de la politică la economie. Cred că este și de datoria unui jurnalist să fie conectat la tot ce se întâmplă. Trecutul, tradițiile sunt parte din mine, dar mă interesează și ca jurnalist. Și nu știu dacă greșesc când spun că lucrurile acestea ar trebui să intereseze pe toată lumea. Etnografia face parte din noi, iar satul românesc este baza, de acolo vin toate. Eu nu știu de ce ar trebui să privim satul românesc printr-o lupă a omului cosmopolit. Cred că ar trebui să ne gândim că sedimentele și ceea ce s-a așezat mai târziu la temelia neamului acesta și la valorile lui a venit dispre sat. Nu cred că trebuie privit altfel.



Vă rugăm, la final, să lăsați un mesaj pentru cititorii Darabaneni.ro, pentru tinerii care nu pun prea mare preț pe spiritualitate și pentru tinerii care își doresc să devină jurnaliști.

Tuturor celor din partea de nord a Moldovei, a Prutului de Sus cum era odată,  le transmit un salut cald de la Iași, și mă bucur că am avut ocazia să le vorbesc, prin intermediul d-voastră, și să retrăiesc ceva din anii copilăriei mele pe acele meleaguri. Cred că târgul Darabanilor are o istorie bogată, de pe care trebuie scuturat un pic praful uitării, și înțeleg că frații Ștefan și Alexandru Teișanu plănuiesc un festival extraordinar pentru luna august acolo, eveniment pe care o să-l sprijin cât pot de mult. Sunt de admirat astfel de inițiative. Mi-aș fi dorit să fi fost pus pe picioare și muzeul etnografic acasă, la Concești, dar am încredere că până la urmă domnul primar va reuși acest lucru.

Nu cred că se cade să dau eu sfaturi tinerilor, dar așa, ca un îndemn prietenesc și pornit din toată inima, le-aș spune să nu abandoneze niciodată această lume a satului, să lase un loc în sufletul lor în care să încapă măcar amintirea propriilor bunici și părinți. Și, dacă lasă loc măcar pentru asta, sunt sigură că lucrurile bune care vin din trecut nu o să le fie niciodată străine. Tinerilor jurnaliști le recomand să fie mereu curioși, să citească foarte mult, și să aibă încredere că oriunde, cu pasiune și cu muncă, pot să construiască foarte mult. Și să nu creadă în previziunile sumbre despre dispariția presei. Cât timp vor exista jurnaliști dedicați meseriei, presa nu va muri. (interviu realizat de Alexandru D. AIOANEI)




Te-ar mai putea interesa si:  ConceştiPatriarhia RomanaOtilia BalinisteanuLumina
9:52 pm Vineri, 07 Martie, 2014

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Tema celei de-a 8-a ediții a festivalului Zilele Nordului este cea a redefinirii continue.

Sondaj
Vă vaccinați împotriva coronavirusului?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare