De ceva timp s-a instaurat în dezbaterile publice faptul că suntem o societate dezorientată, fără perspectivă, fără un plan de dezvoltare durabilă, fără un orizont axiologic şi fără o perspectivă clară a asupra a ceea ce suntem, ce vrem şi încotro ne îndreptăm. Acuzăm clasa politică, intelectualii, lipsa elitelor, însă uităm adesea că cei mai vinovaţi suntem noi, cei care de multe ori închidem ochii chiar atunci când trebuie să fim mai atenţi, refuzăm să vorbim când ar trebui să fim mai vocali şi aplecăm capul atunci când se impune să fim mai verticali. Cu siguranţă factorii amintiţi anterior au rolul lor în decăderea noastră morală şi materială, dar important este că, aceştia au venit pe terenul fertil ce ţine de psihologia poporului nostru, „purificat” în focul totalitarismului timp de aproape jumătate de secol. Am devenit grotesc de mercantili, dorim sa scoatem avantaje din orice, nu ne implicăm în nimic până nu avem siguranţa unui câştig material sau de imagine. Uităm de dezinteres şi de noţiunea de bine comunitar, uităm de solidaritatea societăţii, uităm că binele şi confortul nostru depind şi de binele si confortul celuilalt.

Însă, în acest păienjeniș al suspiciunilor şi al superficialului, din acea masă ingrată de capete plecate se mai găsesc unii care au curaj să ţină ochii deschişi, nebunia de a vorbi şi demnitatea de a rămâne verticali. Ştiu, este greu de crezut şi de acceptat în lumea noastră, atunci când cineva încearcă să înfrunte noroiul venit din partea unei lumi perfide doar pentru a sluji un ideal. E greu de crezut că cineva astăzi mai are idealuri, dar mai ales, să investească în ele, să le susţină, să le cultive şi asta în ciuda unei ostilităţi şi a unui dispreţ ascendent, care din păcate ne reaminteşte mereu de adevărata calitate umană a multora dintre noi. Suntem atât de virusaţi ca societate şi atât de paralizaţi într-o poziţie de servilism total, că atunci când cineva încearcă să vorbească, să-şi depăşească acea condiţie de pion pe tabla unor şahişti mediocri, ceilalţi îl apostrofează gândind că vor avea de suferit şi ei  de pe urma unui „necugetat”.



Cei mai mulţi dintre noi, în virtutea unui dezinteres bolnav, sau a unor interese ce ţin de obiceiuri mult înjositoare refuzăm să facem ceva pentru comunitatea în care trăim, şi asta chiar dacă din funcţiile noastre am putea urni puţin mecanismele unei societăţi înţepenite în rugina lipsei de educaţie, a lipsei de atitudine, a lipsei de principii. Însă se mai găsesc şi unii care îşi plătesc idealurile, pe cât de nobile pe atât de utile celor din jur, chiar cu preţul retrogradării socio-profesionale. Ei nu vor aştepta recunoştinţa sau compătimirea nimănui, nici nu ar avea cine să le-o ofere. Cu toate acestea, vor merge mai departe recitând ca motto versurile lui I. Minulescu: „Ei sunt cuminţi, eu sunt nebun.../  Dar cum eu sunt ce-am fost mereu,/ Poate ca cel cuminte-s eu,/ Deşi de cate ori le-o spun, / Eu pentru ei sunt tot nebun”. (Alexandru D. Aioanei)




1:24 pm Duminica, 18 Decembrie, 2011