Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti
Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!
Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 11 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare.
Tânăr și entuziast fiind, ai p... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
FOTO Stejarii, „monumente ale naturii” din Darabani. Istoria la ea acasa
Brazdele de pământ însetat cedează cu greu sub paşii noştri. Un nor gros de praf învăluie şi mai mult în mister apariţia celor trei „intruşi” care au călcat teritoriul barangilor, foşti soldaţi romani de graniţă. Ei sunt strămoşii bajurenilor de astăzi, dărăbănenii de la graniţa cu Ucraina. În zare, se mai văd ruinele unei cetăţui medievale de pământ, cel mai probabil zidită pe fundamentul unui castru roman, iar mai departe sunt Codrii Cosminului unde în 1497 ţăranii moldoveni ai lui Ştefan cel Mare nimiceau mult mai numeroasa armată de cavaleri polonezi conduşi de Ioan Albert. Pe locul acelei bătălii Ştefan cel Mare a ordonat sădirea mai multor stejari care au format Dumbrava Roşie. Un pui din acea dumbravă ar putea fi şi stejarul de la Bortoasa, de la marginea Bajurii, aproape de unul dintre izvoarele Podrigii. Vârsta acestui stejar denumit de ing. silvic Răus „monument al naturii” este estimată la 450 de ani.
„Săracul pământ, înghite aproape orice”
În apropierea arborelui impunător se află un altul, mult mai „tânăr”, de aproximativ un secol, pe un tumul de pământ (bâtcă), unde localnicii aprindeau focuri pentru a semnala invazia tătarilor. Şi în prezent se aprind aici focuri, la grătare, iar uneori oamenii uită să le mai stingă. Aşa am rămas cu trei din patru stejari seculari în pădurea Teioasa, acolo unde legenda spune că Ştefan şi oastea sa au poposit după o bătălie câştigată împotriva tătarilor. Tot aici, la Bortoasa, „civilizaţia” contemporană se resimte din plin, un „tumul” de gunoi veghind în apropierea stejarului. Este adevărat că în ultima perioadă dărăbănenii au rămas fără spital, şcoli, fabrici, dar au în schimb ceva mai mult gunoi. „Săracul pământ, înghite aproape orice” exclamă Dumitru Haha, ghidul nostru. Mai la vale de stejar, a fost cândva o aşezare unde a locuit şi Vasile Ilaş, care a avut 24 de copii, strămoşul numeroaselor familii Ilaş de astăzi din Bajura. Acolo au mai rămas doar câteva fântâni părăsite, care au fost asanate în urmă cu câţiva ani de către un pădurar din zonă. Lucrătorul Ocolului Silvic a dorit să găsească galbenii pe care i-au aruncat în fântână soldaţii care aduceau birul din zona Cernăuţi, când au fost atacaţi de tătari în pădure.
„Ce frumuseţi găsiţi d-voastră aici?”
Pătrundem în inima Bajurii pe strada Narciselor, unde un alt stejar ne ia ochii. De data aceasta, chiar în curtea unei familii. Stejarul era aici când au văzut lumina zilei bunicii şi străbunicii lui Teodor Rusu, bunicul lui Ştefan Rusu, actualul proprietar al stejarului. „Eu l-am apucat aşa, îl voi lăsa şi eu pentru toate generaţiile viitoare” ne-a mărturisit Ştefan Rusu. Şi asta nu e tot. Aici, la o aruncătură de băţ de Ucraina, istoria parcă s-a oprit în loc. Casa în care locuieşte mama lui Ştefan, Maria Rusu, este din secolul XIX şi a suferit doar mici retuşuri, faţă de acum 150 de ani când a fost construită, fiind întreţinută foarte bine de bătrâna de 83 de ani. Acest lucru se întâmplă şi în momentul în care îi trec pragul casei fostul primar, tânărul istoric şi doctorul „străin” de la Botoşani. „Ce frumuseţi găsiţi d-voastră aici?” ne întreabă bătrâna care se scuză că face curăţenie şi nu are covoare persane. „Noi suntem sătui de covoare persane” vine răspunsul lui Dumitru Haha. Nici replica bătrânei nu se lasă aşteptată: „Dac-aţi fi sătui, nu le-aţi mai face”. În timpul Primului Război Mondial, aici a funcţionat un spital militar de campanie (lazaret) pentru bolnavii cu tifos exantematic. „Boala mizeriei” transmisă omului de către păduchi avea să se răspândească repede şi în rândul civililor din sat, deoarece în curtea spitalului existau butoaie de 1000 l de miere de albine, puncte de atracţie pentru copiii din Bajura.
„Asta-i ca de râs”
Casa Mariei Rusu este formată dintr-o singură cameră şi o tindă. Doar prispele consolidate cu ciment aduc cu locuinţele din prezent. Cuptorul casei este prevăzut cu antreu, iar la început, fumul din sobă ieşea direct în podul casei şi apoi se infiltra prin acoperişul de stuf afară. Tavanul era construit dintr-o lesă de nuiele aduse din Lunca Prutului. Uneltele de tâmplărie care i-au aparţinut soţului Mariei, Leon Rusu, aşteaptă cuminţi pe masa din tinda locuinţei. Sub streaşina casei regăsim diferite obiecte foarte vechi precum popul de la râşchitor pentru depănătoare, cociorva de îndepărtat zăpada de pe casă şi cobiliţa (coromâsla), o bucată de lemn curbată cu ajutorul căreia se aduceau găleţile cu apă de la fântână. Lângă prispa casei stau stativele şi lozniţa, aceasta din urmă fiind un suport pentru uscat prunele sau merele, care în trecut era format dintr-o împletitură de nuiele. „Asta-i ca de râs. Doamne fereşte, să nu mai spuneţi la nimeni ce aţi văzut aici” glumeşte Maria Rusu. Am închis poarta familiei din Bajura şi am tras cortina timpului peste o lume în care arhaicul nu se confundă neapărat cu anacronicul. Am închis uşa unui muzeu, care se află chiar sub nasul nostru. Aici este stocat un fragment din istoria dărăbănenilor, pe care doar stejarul din curtea familiei Rusu ar putea să o povestească celor care sunt de părere că, de fapt, nu este nimic de râs aici. (Lucian Bălăucă)
Click pe prima fotografie pentru a viziona mai multe imagini
„Săracul pământ, înghite aproape orice”
În apropierea arborelui impunător se află un altul, mult mai „tânăr”, de aproximativ un secol, pe un tumul de pământ (bâtcă), unde localnicii aprindeau focuri pentru a semnala invazia tătarilor. Şi în prezent se aprind aici focuri, la grătare, iar uneori oamenii uită să le mai stingă. Aşa am rămas cu trei din patru stejari seculari în pădurea Teioasa, acolo unde legenda spune că Ştefan şi oastea sa au poposit după o bătălie câştigată împotriva tătarilor. Tot aici, la Bortoasa, „civilizaţia” contemporană se resimte din plin, un „tumul” de gunoi veghind în apropierea stejarului. Este adevărat că în ultima perioadă dărăbănenii au rămas fără spital, şcoli, fabrici, dar au în schimb ceva mai mult gunoi. „Săracul pământ, înghite aproape orice” exclamă Dumitru Haha, ghidul nostru. Mai la vale de stejar, a fost cândva o aşezare unde a locuit şi Vasile Ilaş, care a avut 24 de copii, strămoşul numeroaselor familii Ilaş de astăzi din Bajura. Acolo au mai rămas doar câteva fântâni părăsite, care au fost asanate în urmă cu câţiva ani de către un pădurar din zonă. Lucrătorul Ocolului Silvic a dorit să găsească galbenii pe care i-au aruncat în fântână soldaţii care aduceau birul din zona Cernăuţi, când au fost atacaţi de tătari în pădure.
„Ce frumuseţi găsiţi d-voastră aici?”
Pătrundem în inima Bajurii pe strada Narciselor, unde un alt stejar ne ia ochii. De data aceasta, chiar în curtea unei familii. Stejarul era aici când au văzut lumina zilei bunicii şi străbunicii lui Teodor Rusu, bunicul lui Ştefan Rusu, actualul proprietar al stejarului. „Eu l-am apucat aşa, îl voi lăsa şi eu pentru toate generaţiile viitoare” ne-a mărturisit Ştefan Rusu. Şi asta nu e tot. Aici, la o aruncătură de băţ de Ucraina, istoria parcă s-a oprit în loc. Casa în care locuieşte mama lui Ştefan, Maria Rusu, este din secolul XIX şi a suferit doar mici retuşuri, faţă de acum 150 de ani când a fost construită, fiind întreţinută foarte bine de bătrâna de 83 de ani. Acest lucru se întâmplă şi în momentul în care îi trec pragul casei fostul primar, tânărul istoric şi doctorul „străin” de la Botoşani. „Ce frumuseţi găsiţi d-voastră aici?” ne întreabă bătrâna care se scuză că face curăţenie şi nu are covoare persane. „Noi suntem sătui de covoare persane” vine răspunsul lui Dumitru Haha. Nici replica bătrânei nu se lasă aşteptată: „Dac-aţi fi sătui, nu le-aţi mai face”. În timpul Primului Război Mondial, aici a funcţionat un spital militar de campanie (lazaret) pentru bolnavii cu tifos exantematic. „Boala mizeriei” transmisă omului de către păduchi avea să se răspândească repede şi în rândul civililor din sat, deoarece în curtea spitalului existau butoaie de 1000 l de miere de albine, puncte de atracţie pentru copiii din Bajura.
„Asta-i ca de râs”
Casa Mariei Rusu este formată dintr-o singură cameră şi o tindă. Doar prispele consolidate cu ciment aduc cu locuinţele din prezent. Cuptorul casei este prevăzut cu antreu, iar la început, fumul din sobă ieşea direct în podul casei şi apoi se infiltra prin acoperişul de stuf afară. Tavanul era construit dintr-o lesă de nuiele aduse din Lunca Prutului. Uneltele de tâmplărie care i-au aparţinut soţului Mariei, Leon Rusu, aşteaptă cuminţi pe masa din tinda locuinţei. Sub streaşina casei regăsim diferite obiecte foarte vechi precum popul de la râşchitor pentru depănătoare, cociorva de îndepărtat zăpada de pe casă şi cobiliţa (coromâsla), o bucată de lemn curbată cu ajutorul căreia se aduceau găleţile cu apă de la fântână. Lângă prispa casei stau stativele şi lozniţa, aceasta din urmă fiind un suport pentru uscat prunele sau merele, care în trecut era format dintr-o împletitură de nuiele. „Asta-i ca de râs. Doamne fereşte, să nu mai spuneţi la nimeni ce aţi văzut aici” glumeşte Maria Rusu. Am închis poarta familiei din Bajura şi am tras cortina timpului peste o lume în care arhaicul nu se confundă neapărat cu anacronicul. Am închis uşa unui muzeu, care se află chiar sub nasul nostru. Aici este stocat un fragment din istoria dărăbănenilor, pe care doar stejarul din curtea familiei Rusu ar putea să o povestească celor care sunt de părere că, de fapt, nu este nimic de râs aici. (Lucian Bălăucă)
Click pe prima fotografie pentru a viziona mai multe imagini
8 Comentarii la “FOTO Stejarii, „monumente ale naturii” din Darabani. Istoria la ea acasa”
Sondaj
Darabaneanul lunii
Dărăbănenii se pot mândri cu încă un academician ”Gândul și sufletul meu se leagă…”
Slideshow
Stiri nationale si internationale
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare
domnul primar si consilieri sa faca drumuri si sa puie piatra.Haha sa faca muzeu la masa.Consileri care au fost pe teren sa faca ce au promis.
Felicitari pentru articol.Cit mai exista persoane care pretuiesc aceste lucruri,ne mai amintim de copilarie,cu mult drag.Inca odata;FELICITARI!
usor-usor,vom închide câte o odaie a istoriei. Ne vom fi trezit peste ani, ultra tehnologizati, cu de toate, cu butoane în cap dar tristi si goi pe interior.Felicitări pt articol.
Felicitari, d-nule Balauca.Ati adus cu acest articol o parte de istorie si de poveste. Istorie-pentru ca niciodata sa nu uitam cine suntem si poveste pentru copilul din noi. Darabanenii care sunt imprastiati in lumea larga duc dorul fiecarei frunze din orasul natal, iar astfel de articole ne fac sa ne fie si mai tare dor de casa si de vremusrile copilarie, de bunicii nostri. Eu una le spun copiilor mei ca ,,nicaieri in lume nu am vazut un cer mai frumos ca la Darabani,,si credeti-ma ca asa este. Abia astept sa vin impreuna cu ei sa ii duc la locurile de poveste pe care le-ati prezentat in articol, fara printi, printese, barbi, ci o poveste de viata si de vietuire mult mai de folos.
Ce dor mi s-a facut de copilarie si de casuta bunicilor! De pacea, linistea si lipsa de griji!! Felicitari! Ati reusit sa imi readuceti in gand si in suflet momente de fericire care se pierd in zbuciumul de zi cu zi. M-am simtit din nou ,,ACASA,,la padure alaturi de colegi. Cunosc stejarul din fotografie, imi aminteste de anii de liceu, de prima dragoste, de prima masina, de iarba verde de acasa. Vorbele batranei, sunt pline de intelepciunea si simplitatea pe care in ziua de astazi nu o mai intalnesti. Felicitari pentru aceasta lectie de istorie vie!!!! Respect d-nule Haha si sanatate!!!!
Submediocru articolul, ca majoritatea. Nu toate muștele fac miere! Păcat de temă care este atât de generoasă, dar... de unde nu-i nici Domnul...
Articolul are, evident, o latură artistică bine pronunțată dar, la capitolul realitate istorică lasă de dorit. În primul rând granița ( limesul cum îi ziceau romanii) nordică dintre Provincia Dacia și Dacii Liberi era pe undeva mai sus de Focșaniul actual, iar cea estica se constituia din Carpații Orientali. În al doilea rând este puțin probabilă existența unui castru roman prin zonă în condițiile în care legiunile romane nu prea au călcat pe aici. În rest articolul, după cum am scris la început, punctează la impresia artistică stârnind oarece sentimente melancolice în sufletul cititorului.
Măi oameni buni, abțineți-vă de la afimații cu privire la "castru"roman în "nordul cel mai de nord" al Moldovei! Bine a zis cineva mai sus că "nu toate muștele fac miere!" Sunteți caraghioși!