În zilele acestea, cei mai mulți dintre noi sunt cuprinși de febra Sărbătorilor Pascale. Unii acordă mai multă atenție trăirilor spirituale, alții problemei comerciale. Cu toate că stațiunile montane sunt pline, că dinspre agențiile de turism abundă oferte pentru sejururi în străinătate, Paștele rămâne totuși o sărbătoare a familiei. Ritualurile religioase, tradițiile locale, atmosfera generală de pioșenie dau o notă specială acestor zile. Cea mai mare sărbătoare a creștinătății ne trimite mereu cu gândul acasă, acolo unde bucuria Învierii poate fi trăită în profunzimea ei.

Astăzi avem libertatea de a alege unde și cum să întâmpinăm Învierea Domnului, dar cu zeci de ani în urmă, mulți dintre semenii noștri, mult prea mulți, nu au avut acest drept. După Al Doilea Război Mondial, un regim prin definiție criminal a obligat sute de mii de oameni să privească spre Lumina Învierii printre zăbrelele pușcăriilor sau lagărelor comuniste. Vina lor era aceea că și-au apărat pământurile, credința sau cultura. Astăzi, când principala grijă este de a ne uimi musafirii cu cele mai alese și diverse bucate, vă invit să vedem cum au trăit semenii noștri Sărbătorile Pascale în pușcăriile comuniste.

Ca popor, părem să avem o memorie traumatică de scurtă durată. Altfel, nu se pot explica analogiile făcute de unii lideri politici sau formatori de opinii între instituții și practici din prezent și instituții și practici din perioada comunistă. Astăzi ne căznim sub presiunea crescândă a societății de consum, acum câteva decenii țara era împânzită de închisori, lagăre și colonii de muncă în care își trăiau propriile patimi mulți dintre înaintașii noștri. Pe atunci, nu erau decât dușmanii unui regim care, printre altele, a ordonat soldaților să execute la marginea satului pe țăranii care și-au apărat pământurile, atât de greu câștigate în război.

Între zidurile închisorilor comuniste, credința și rugăciunea tainică au fost pentru cei mai mulți un mijloc de supraviețuire, au fost armele cu care au înfruntat tortura și umilința. De altfel, în unele situații, manifestările religioase au fost capăt de acuzare și formă de supraviețuire deopotrivă. Remus Radin povestește în cartea sa „Testamentul din morgă” cum a fost condamnat la 5 ani de închisoare pentru că a încercat să treacă în Iugoslavia în 1949. După ce s-a eliberat a încercat din nou, a reușit să treacă, doar că împăcarea dintre Tito și Dej a făcut că iugoslavii să-l extrădeze, fiind condamnat din nou la 10 ani de închisoare în 1956. În penitenciar a suferit torturi groaznice, printre altele, pentru că, într-o noapte de Paști, din celula sa s-a auzit „Hristos a Înviat!”

 

În penitenciarul de femei de la Mislea, Aspazia Oțel Petrescu, autoarea volumului „Strigat-am către tine Doamne...”  a dat peste o directoare care a permis deținutelor să facă prăjituri de Paști. Însă, avea să cunoască și perfidia autorităților, care, după perioade lungi de înfometare, ofereau deținuților, în Vinerea Mare, costiță de porc cu varză. Aceste momente de încercare, au generat momente de solidaritate extraordinară printre condamnatele de diferite religii, de exemplu, femeile ortodoxe și cele evreice se păzeau reciproc și se ajutau în zilele de Paști, pentru ca fiecare să petreacă în liniștite, cu ai lui, așa cum permitea închisoarea.



„Bacul s-a transformat într-o măreață Catedrală”, ne mărturisește Victor Maghear în memoriile sale „Drumul robilor”, când vorbește despre o seară de Înviere, în care toți deținuții, aflați la muncă forțată în Balta Brăilei, au cântat „Hristos a Înviat!”. Pentru acei robi, din spatele sârmelor ghimpate, bucuria Învierii era dublată de o bucurie a eliberării simbolice. Cântarea sacră a fost pentru ei, în acea seară, singura armă cu care au luptat împotriva unui regim care urmărea să-i dezumanizeze.

Mărturiile privind bucuriile lăuntrice dar și încercările trăite în zilele de Paște de către cei care au cunoscut universul concentraționar comunist sunt nenumărate. Am ales aici doar câteva exemple, la care nu putem să nu adăugăm blasfemia ca mijloc de reeducare folosit în cadrul Experimentului Pitești. În cel mai negru episod al terorii comuniste din țara noastră, religia și credința au fost principalele ținte dar și mijloace de tortură. Marile sărbători ale creștinătății erau momente în care tortura și umilirea deținuților erau duse pe culme necunoscute. Tinerii deținuți erau forțați să schimbe versurile Prohodului Domnului, să joace în seara de Înviere sau în zilele de Paște roluri blasfematoare, să folosească un limbaj denigrator, să se autoflageleze spiritual, prin denunțarea propriei credințe, folosind injuriile pe post de formule de incantație.



Astăzi, în preajma sărbătorilor devenim agitați, nu ne mai ajunge timpul să cumpărăm tot ce credem că am avea nevoie. Dar oare, nu ar trebui să mai privim și înapoi? Oare nu aceste zile, în care suferința și bucuria se plămădesc din aceeași jertfă, sunt cele mai potrivite să ne gândim și la cei care au reușit să trăiască fericirea Învierii în întunecimea temniței? Alături de răstignirea și învierea Mântuitorului, exemplele celor care, cu decenii în urmă, au văzut lumină unde era doar întuneric ar trebui să ne călăuzească gândirea, sentimentele și să ne facă să luăm puțină distanță de zgomotul de zi cu zi. Dacă nu am elimina din fișierele memoriei, traumele trăite cu decenii în urmă de către semenii noștri, poate astăzi am fi mai cumpătați, am prețui mai mult ce avem și pe cine avem lângă noi, și am lupta mai mult ca lumina să reziste și întunericul, cel care sub forma ideologiei totalitare, a dus propriul război cu natura umană, să nu vină peste noi. Să ne bucurăm în aceste zile în puterea Învierii, să ne aducem aminte de înaintași și să le cinstim memoria. Nimeni nu așteaptă de la noi mari fapte de vitejie, trebuie doar să iubim simplitatea și să avem grijă acum ca anii întunecați ai istoriei să nu se mai repete. (Alexandru D. AIOANEI)





10:25 pm Vineri, 06 Aprilie, 2018