Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

POVESTIND Despre război, foamete şi colectivizare cu bătrânii satului-Virgina Irimia



Memoria colectivă este una din formele cele mai importante de definire a identității. O comunitate se sudează mai ales în momentele de cumpănă, de calamitate. În perioadele tulburi ale istoriei, solidaritatea și umanitatea i-au adus pe oameni împreună și i-au făcut să reziste. Cum poți să te apropii mai direct de evenimente trecute decât prin istoria orală, prin mărturiile celor care le-au trecut, care au fost martori și care astăzi povestesc despre ei, despre semenii lor, despre momente de rătăcire și de curaj. Acesta este și motivul pentru care, am provocat-o pe bătrâna Virgina Irimia în vârstă de 85 de ani să ne povestească câte ceva văzute și auzite de ea acum 60-70 de ani.

„Când au intrat rușii în sat, eu am plecat la un unchi de-al meu să-l anunț, fiind îmbrăcată cu o haină kaki, ca de armată și văzându-mă soldații au început să tragă după mine, probabil crezând că sunt un ostaș neamț. Atunci bunicul meu a strigat la mine «Vină acasă, vrei să te împuște, nu vezi că trag după tine?»”. Așa își începe povestirile Virgina Irimia, o bătrână de 85 de ani din Darabani, despre evenimentele mari prin care a trecut și care i-au marcat destinul. Era în pragul adolescenței când a România alături de Germania nazistă a invadat Rusia Sovietică, în iunie 1941. Evenimentul nu pare să fi fost unul nefiresc pentru oamenii de pe malul Prutului, cu atât mai mult cu cât, cu un an înainte, râul pe care îl traversau deseori, pentru a-și duce produsele la târgurile de pe linia ferată Cernăuți-Chișinău (Mămăliga, Noua Suliță, Lipcani), devenise o graniță de care le era frică să se apropie.



Fără voia lor, locuitorii orașului Darabani au simțit direct consecințele celui de-Al Doilea Război Mondial, iar imaginile întipărite atunci în minte au rămas la fel de actuale, pentru mulți dintre cei care le-au trăit. Marea istorie a războiului a trecut prin fața porților unora dintre ei, prin coloanele de germani în retragere și detașamentele de ruși care intrau în casele oamenilor cerând de mâncare și întrebându-i dacă ascund nemți. Într-o vreme tulbure, în care nu puțini au sfidat moartea, avem și exemple de omenie, țărani care au ajutat ostași aflați în nevoie, urmăriți și flămânzi, abandonați de ai lor.



Gesturile extreme, precum cele ale lui Pavel Cimpoi care îi împușca pe soldații germani pe care îi găsea rătăcind prin vechiul târg, au rămas în memoria colectivă drept fapte reprobabile. „Când au intrat în sat, au început să meargă din casă în casă, începând de la Bivoleanu de pe deal. „Bună ziua! Bună ziua!” spuneau pe rusește. Voiau să cunoască lumea, ca populația să nu se sperie. După mine o tras pentru că m-a trimis mama să-i spun fratelui ei, că dacă nu stăteam acasă că aveam treabă prin grădină. Era înaintea Paștelui. Nemții fugiseră de acum, în retragere treceau călare pe la poartă cu perne, perdele covoare luate de prin sate, de le la Miorcani, Rediu. Ce făceau cu ele? Le vindeau în alte sate ca să aibă bani românești. Cei mai mulți trecuseră, dar mai erau și unii mai rămași în urmă care veneau pe la poartă și cereau mâncare. Tata meu făcea câte o mămăligă mare și le dădea cu ce era. De acum au venit rusoaice, că erau și femei îmbrăcate cu pantaloni, și făcea la fel le făcea câte o mămăligă mare și le dădea câte o bucată și ele o pupau și plecau, că îi fugăreau pe nemți”.



„Cu o zi înainte, tatăl meu a dus niște nemți cu carul, mama mea țesea ceva iar sora mea avea un copil mic. În seara aceia de dinainte, niște germani au dormit la noi, s-au rugat să-i primim că erau toți plini de sânge și amărâți. Unul dintre ei mi-a dat mie un creion chimic și unul Emiliei, surorii, m-am bucurat foarte mult că pe atunci nu erau. Și neamțul a scos o poză și ne arăta că are și el copiii și surori acasă. Pe aceștia, care erau mai întârziați, tatăl meu a pus vitele la car și i-o dus până în marginea satului unde era moara lui Ionescu, spre Bajura. Acolo tata i-a dat jos și ei s-au dus și au luat pe altcineva cu o căruță și am auzit că i-o dus până în vale la Hudești și acolo cineva i-a împușcat. Era aici în marginea satului un om mare, înalt Pavel Cimpoi, cum vedea nemți prin marginea satului cum îi împușca. Acolo, în margine. spre obor, stăteau trupurile celor împușcați pe marginea drumului, și apoi i-au luat și i-au îngropat, care pe acolo pe șanț care prin alte părți. Pe marginea drumului, acolo, erau o grămadă de cruci”.



„Un neamț o nimerit la moșul meu, Grigore Grigoraş, și la început nu a vrut să-l primească, se temea să nu-l împuște și pe el. Și s-a rugat neamțul și tot așa, i-a arătat o poză că are copil acasă și l-a înduplecat. L-a ascuns pe soldatul acela în pod în fân. Moșu avea acolo niște hulubi și fiecare zi se urca și ducea mâncare și îi punea pe margine, pe unde intrau hulubii și îi mai punea și câte o sticlă cu apă. Și așa a stat două luni. După care a plecat pe jos. Moș Grigore l-a îmbrăcat în haine normale și i-a dat o greblă și o furcă cu un corn, așa mai ruptă, că de acum era vremea de strâns fânul”.

Intrarea sovieticilor în Darabani a lăsat în memoria oamenilor imagini triste. Uniforma armatei roșii a fost asimilată de cei mai mulți cu abuzul. Soldații trimiși spre Berlin, pentru a scăpa Europa de nazism erau flămânzi, și au intrat în România ca trupe de ocupație. Nu s-au dat înapoi în a lua ce credeau ei că li se cuvine: animale, căruțe, diferite obiecte, alimente. Fetele tinere au trăit o permanentă amenințare, iar mamele căutau tot felul de mijloace pentru a-și apăra odraslele. Odată cu sosirea soldaților ruși au apărut și personajele ce li s-au pus repede în slujbă, și care mergeau pe la casele oamenilor pentru a face rechiziții pentru „Armata Roșie eliberatoare”.



„Când au venit rușii, erau mai răi. Au făcut cantină unde să mănânce acolo, în vale la Cornești la izvor, și umblau prin sat și luau porcii și vitele. Oamenii aproape că nu mai aveau vite, ei și-au făcut o cireadă a lor. Tata meu avea o vacă și doi viței. Vaca s-a dus și a tăiat-o în pădure, dar vițeii au venit și i-au luat. Era unu a lui Teioșanu care o văzut-o pe mama că ducea porcul la iarbă și într-o zi o venit l-o luat și l-o dus la ruși, că el era un fel de delegat. În altă zi, tata a tăiat un porc la un vecin, a lui Boz, și rușii au văzut că a tăiat porc și a venit să ia carnea. Dar tata a ascuns o jumătate din carne într-o covată peste a care a pus alta și le-a acoperit cu grâu în pod. Restul au împărțit între neamuri și au pierdut urma cărnii. La aceia care au venit după carne mama le-a făcut o mămăligă mare cu jumări și le-a pus să mănânce și le-a explicat că nu mai este carnea”.


„Eu, când am văzut că vin să caute ceva, mi-a fost frică și m-am ascuns în șopron la porc. Când a trecut prin față, rusul a pus pușca jos să se uite, el nu m-a văzut dar eu așa tare m-am speriat că am țipat. El mi-a spus să ies și m-a lăsat în pace, m-am dus acasă și am căpătat niște friguri de la sperietură că nu m-am gândit că mai trăiesc. După ce s-au mai liniștit ei și tot trecând pe aici de-acum voiau câte o fată. Fetele toate erau unse cu funingine pe față. Pe sora mea și încă o fată, când se auzea că merg rușii din casă în casă, le ascundea mama mea după sobă și punea o putină mare la margine că să nu le vadă. Într-o zi o venit niște ruși și mama le-a dat de mâncare borș cu fasole, că era miercuri și ei nu, făceau semn să taie mielul, că aveam unul în grădină, și ea le-a spus că nu pot am copiii, e pentru ei. Veneau naval, noroc că tata apucase să meargă la moară și avea făină. Veneau rusoaicele câte 5-6 la prag, și tata făcea mămăligă, o tăia felii, nu prea mari ca să le ajungă la toți câte o felie și mama făcea ceva varză sau altceva și le dădeau”.





Cu origini într-o familie de vechili din Basarabia, unul dintre bunicii bătrânei, Hrimiuc Haralambie, venise la Cornești de peste Prut în 1918, după ce plecase de pe moșia boierului unde lucrase. Provenind dintr-o familie de gospodari, copilăria eroinei noastre s-a petrecut mai mult alături de animalele din curte. De altfel, faptul că era cu vacile la pășune, a transformat-o întru-un martor important al istoriei locale. A privit de pe iarbă, lângă pădurea Buleandra deportarea evreilor din târgul Darabanilor, o mărturie pe cât de interesantă pe atât de cutremurătoare.

„Eu nu mergeam la școală, că i-o dat tata niște măturoaie învățătorului și mă lăsa să merg cu vacile. Frații mai mari care au prins înainte de război au făcut toți câte șapte clase, dar eu nu am mai apucat. Tata meu era un om care să adune cât mai mult, a avut și 50 de oi și vaci și era multă treabă. Mergeam cu vitele pe câmp desculță. Bunicul meu, Haralambie Hrimiuc, era din Basarabia, a venit în România după războiul celălalt. Când a început războiul am plecat în refugiu la Lișmănița. Pe toți ne-au dus. Noi acolo aveam ceva pământ și un fel de colibă. Tata dusese acolo niște lemne mai înainte și am avut unde trage, toate neamurile noastre au venit acolo. Bunicul meu, Haralambie nu a venit, a rămas în sat. Le-a făcut un fel de adăpost în pământ și acolo dormeau noaptea pentru că ne bombardau toată ziua.



Pe evrei când i-au luat și dus la Bug plângeau toți. Parcă îi văd și acum, o evreică a născut în pădure, la Buleandra. Ei s-au dus în pădure și au făcut un fel de targă, au pus-o și o duceau pe targă. Eu eram acolo cu vacile, între poduri și văd că vine un cârd de oameni, mulți tare erau. Hâțcă, polițaiul (probabil jandarm-n.r.) era cu un harapnic și îi mâna. Eu stăteam în băț, și când au trecut pe lângă mine, unul mai bătrân mi-a spus să-i dau bățul că îmi dă niște lingurițe de zahăr, da eu i l-am dat așa, nu mi-a trebuit zahărul. Și polițaiul îi lovea cu harapnicul la picioare să meargă, el era un om rău, până la ur ă a murit bătut de cineva. De evrei atunci și-au bătut joc. Când s-au întors de la Bug au venit la mama două femei evreice, mama țesea la război, și au cerut să le dea câteva covoare sau cuverturi că nu aveau se pune pe paturi”.

Foametea a fost calamitatea care i-a marcat cel mai mult pe cei care o trăise, mai mult decât războiul. Imaginile durerii vorbesc de la sine, buruieni rămase fără frunze și oameni care cumpărau bucățele de mămăligă. A mânca un borș de ștevie în anii 1946-1947 era o mare realizare. Solidaritatea dintre oameni nu a lipsit nici în aceste momente, la fel cum nu au lipsit nici decesele din cauza inaniției. În această zonă a țării nu au mai ajuns nici cerealele trimise de americani și nici cantinele organizate de suedezi, care au salvat viața a multor copiii din localitățile Moldovei în acei ani. Guvernul de la București, era mai preocupat să se achite de datoriile față de URSS decât să-și salveze proprii cetățeni de la foamete.



„Foarte greu a fost în timpul foametei. Erau buruienile acelea, loboda porcească, nu mai aveau frunze, numai tulpinile le vedeai prin grădini sau pe câmp. Cei care mâncau multe buruieni li se umflau mâinile și picioarele. Care nu aveau, nu aveau nici mămăligă, mâncau mai mult buruieni. Atunci mai veneau și îți mai și luau porumbul care-l aveai. Și atunci bunicul meu, Haralambie care avea mai mult porumb i-a spus tatei să facă o groapă mare în grădină și să-l pună în saci acolo, ca să fie și pe mai târziu și să nu-l ia. Cine avea făină mai multă, făcea mămăligi foarte mari, le tăia bucăți și le vindea. Și o dată mama mea, pentru că fratele Ion era mic, și nu avea din ce să ne facă mâncare, s-a dus și a cumpărat o pătrățică de mămăligă”.

Cum nici o calamitate nu vine singură, după război și foamete a venit colectivizarea. Echipe întregi de propagandiști au plecat după 1949 prin satele și târgurile României să le explice că intrarea în gospodăriile colective le vor aduce prosperitate, dar până atunci erau obligați ca munca lor de o viață, animalele sau atelajele din curte trebuiau puse în slujba statului. Cei care refuzau erau considerați dușmani ai poporului, iar cei care erau mai gospodari erau catalogați chiaburi, exploatatori, oameni care s-au îmbogățit de pe seama celor mulți și săraci a căror mântuire o promitea comunismul. Dacă aveai 5 ha de pământ agricol, și două trei animale, riscai să fii trecut între cei care, prin definiție erau adversarii noului regim.



„Când a venit colectivizarea, am plâns mai ceva ca la război. Atunci a venit de la primărie și mi-o adus vreo zece delegați, care veneau din alte părți ca să ne lămurească pe noi să ne trecem la colectiv, să doarmă la mine.  Aveam trei copii, da ce să fac? Le-am făcut focul într-o cameră și au dormit, chiar și pe jos. Și încercau ei să ne lămurească că o să trăim bine, că totul o să fie bine. Hrimiuc Gheorghe(Cocoșăl), cum îi spunea moșului meu, câtă bătaie a luat ca să se treacă la colectiv, a fost și fript și schingiuit și tot a refuzat. Când au văzut că nu vrea și nu vreau iau dat pământ dincolo de Codreni. El și cu Asmochinoaie Gheorghe nu s-au dat. Asmochinoaie a stat doi ani, într-o groapă sub o grămadă de lemne. Soțul meu nu a vrut să treacă la colectiv dar l-a dat afară din serviciu. Eu când am semnat am început a plânge. După ce am semnat iar, mi-a luat tot de pe lângă casă, animale, căruță...”

Amintirile bătrânilor noștri sunt mai prețioase decât am crede la prima vedere. În primul rând, avem de a face cu oameni care au trăit evenimente despre care noi citim din cărți, acești oameni aflați astăzi la vârsta senectuții aduc istoria mai aproape de noi. Prin rememorarea acestor imagini din trecut ne obligă să privim spre viitor cu încredere însă, doar respectând trecutul. (Alexandru D. AIOANEI)

P.S.: Acest material este dedicat victimelor masacrului de la Fântâna Albă. Pe 1 aprilie 1941, câteva mii de români din Bucovina de nord ocupată de sovietici, au pornit spre România după ce autoritățile rusești au lansat zvonul că s-a deschis granița și pot trece în propria țară. Țărani simpli și lipsiți de mijloace de informare, aceștia nu au înțeles capcana întinsă de autoritățile sovietice. Cu preoți în frunte și purtând însemne care să arate că au intenții pașnice, aceștia au pornit spre frontiera cu România, acolo unde aveau să fie uciși cei mai mulți dintre ei, de mitralierele soldaților ruși. Mai mult de 2000 de persoane au decedat, iar supraviețuitorii, foarte puțini la număr, povestesc astăzi cele trăite pentru ca memoria celor care au murit din dorința de ajunge în propria patrie să fie mereu veșnică.


Te-ar mai putea interesa si:  DarabanidarabaneniAl Doilea Razboi MondialVirgina Irimia
11:29 pm Miercuri, 30 Martie, 2016

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Cele mai frumoase colindătoare prezente la festivalul de datini și obiceiuri de iarnă de la Darabani, La mulți ani!

Sondaj
Vă vaccinați împotriva coronavirusului?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare