Perpetuăm de câțiva ani încoace obișnuința de a ne plânge că suntem încorsetați de limitele timpului, că dinamismul vieții cotidiene nu ne mai permit și activități care să îmbine relaxarea cu efortul în slujba comunității. Acceptăm foarte ușor tot ce ni se vinde din exterior, asimilăm opinii, colportăm păreri fără a le analiza, dar cel mai grav este că împrumutăm un tip de limbaj, care, de multe ori, poate fi un barometru al nivelului de educație, școlarizării, al unui anumit tip de lectură a cărților și a vieții, al secreției de bun simț. Natura frazelor la care apelăm deseori în discursul public nu ne face cinste, în orice calitate ne raportăm la ele și le transmitem. De cele mai multe ori, atunci când dorim să transmitem un mesaj, ne infestăm într-o anumită măsură cu o doză de irascibilitate pe fondul căreia vorbim fără să raționăm. Apelăm la construcții metaforice și facem trimiteri adjectivale care nu atrag atenția asupra subiectului, neapărat, ci a indignării celor din jur. Toate centrele de opinie, televiziuni, presă, instituții ale statului, instituții private, agenți economici apelează la un dezmăț al cuvintelor înjositoare care, după opinia mea ar trebui să ne îngrijoreze.

De la jigniri la injurii, de la atacuri la persoană la umilințe publice, de la sfidări la ignoranță, toate sunt prezente în viața noastră de zi cu zi fiind parte a unui cotidian care continuă să ne infesteze. Cultul miștoului și nu cel al ironiei, frivolismul au câștigat drept de cetate și s-au împământenit eliminând respectarea demnității umane prin gesturi și cuvinte. Curajul adevărului este înlocuit de servilism, fapt evident prin puternica politizare a instituțiilor statului. Sobrietatea este o calitate foarte rară a celora care vorbesc public, al căror discurs poate avea o influență asupra maselor. Astăzi prostia și mitocănia își impun propriul discurs, o vulgaritate excesivă care ne învăluie și se accentuează continuu.



Vulgaritatea nu este prezentă doar în media, acolo unde lasă impresia că face parte din regulamentul de ordine interioară ci și în discursul formatorilor de opinie. Aici este adevărata problemă, după opinia mea, cei care ar trebui să sancționeze moral excesele vulgare tocmai ei le îmbrățișează. Ca să nu mai vorbim de instituțiile statului, acolo unde în ciuda evidentelor schimbări ale funcționarilor publici, edililor sau directorașilor, tot se mai păstrează anumite  reminiscențe. Câtă dreptate avea Gabriel Liiceanu: ”Vulgaritatea este doar fenomenul de suprafață(devenit deja imperceptibil) care ascunde - sau pune indirect în lumină - depărtarea maximă pe care această comunitate a atins-o în istoria ei in raport cu vocația sa lingvistică pe acest pământ”. (Alexandru D. Aioanei)
   





11:44 am Duminica, 26 Februarie, 2012