Marieta Ilcu-Răileanu, darabaneanca de 10 (medalii) „Sportul educă” GALERIE FOTO

                                                                                               (foto: replicahd.ro)
S-a născut la Darabani şi a copilărit în Păltiniş. A cucerit peste 30 de titluri naţionale şi 10 medalii la cele mai prestigioase competiţii internaţionale. A primit titulul de maestru emerit al sportului şi este cetăţean de onoare al oraşului Hunedoara. Cred că puţini au recunoscut-o pe Marieta Ilcu-Răileanu, fostă săritoare în lungime. După 21 de ani de activitate sportivă, dărăbăneanca a ocupat timp de 7 ani funcţia de director executiv al Direcţiei Judeţene pentru Sport Hunedoara, iar în prezent antrenează copiii Clubului Sportiv Şcolar Hunedoara. Profesoara de sport candidează pe lista democrat-liberalilor pentru Parlamentul European, afirmând că doreşte să sprijine mai mult sportul. În cadrul unui interviu acordat publicaţiei Darabaneni.ro, Marieta Ilcu-Răileanu ne vorbeşte despre sacrificial total în atingerea marii performanţe, despre ce însemna atunci un cm la săritura către medalii şi ce distanţă uriaşă e în ziua de astăzi faţă de acel nivel, pe care ne mărturiseşte fosta atletă, societatea românească „poate nu şi-l mai doreşte”.

V-aţi născut la Darabani şi aţi copilărit la Păltiniş...

Da, m-am născut în Darabani în 16 octombrie 1962, dar părinţii mei s-au mutat în acelaşi an la Hunedoara pentru că tatăl meu a venit să lucreze la Combinatul Siderurgic de aici, dar în mod constant îmi petrecem vacanţele de vară la bunici, la Păltiniş. Am ţinut o permanentă legătură cu Darabanii şi Păltinişul.

Cine v-a îndrumat paşii către sport şi unde aţi făcut primul antrenament?

Sigur că am făcut clasele primare în Hunedoara după ce ne-am mutat cu familia acolo şi pe la 10 ani am fost selecţionată de doamna profesoară Mariana Niculescu la Clubul Sportiv Şcolar Hunedoara pentru secţia de atletism.



Faceţi parte dintr-o generaţie de aur de sportivi din zona oraşului Darabani precum Doina Melinte (Mlenăuţi), Doina Ignat (Miorcani), surorile Macoviciuc (Baranca)...

Sunt în relaţii foarte bune cu Doina Melinte şi Doina Ignat şi cu fetele de la canotaj. Ştiu că Moldova a dat de-a lungul timpului pe lângă mari oameni de cultură şi sportivi valoroşi. Cu Doina Melinte am o relaţie de prietenie mai strânsă, vorbim des la telefon, îmi spune când merge acasă la fratele şi mama ei care este destul de în vârstă. Am fost împreună în cantonamente, doar că ea a fost alergătoare de 800 şi 1500, iar eu am participat la altă probă: săritura în lungime

Credeţi că în condiţiile actuale din România mai este posibilă o astfel de generaţie precum a d-voastră?

Lucrurile s-au schimbat, timpurile s-au schimbat, 90% din cariera mea sportivă am făcut-o în fostul regim. Am renunţat la activitatea competiţională în 1996 când deja aveam 34 de ani. La competiţiile internaţionale la care eu am participat, am adunat pentru România 10 medalii, dar majoritatea au fost obţinute înainte de 1990. Aşa ne-am născut, aşa au fost vremurile pe care le-am trăit. Acum generaţiile sunt altfel, societatea românească a evoluat, ca întreaga Europă. Sportul de performanţă cere foarte multe sacrificii, foarte multă muncă. La acea vreme, aşa cum eram educaţi, nu ceream prea multe. Munceam fără prea mari pretenţii. Aşa am fost educaţi, aşa am învăţat acasă în familie. În ziua de astăzi lucrurile s-au schimbat, acum copiii se supun mai greu la efort. Nu şiu dacă îşi doresc mai puţin, dar îşi doresc mult cu muncă mai puţină, lucru care nu este posibil. Performanţa la nivel internaţional, în orice domeniu, se obţine numai cu foarte multă muncă.

Care sunt medaliile pe care le-aţi obţinut de-a lungul carierei şi dacă aveţi una care este mai apropiată de sufletul d-voastră?



Vai, nu pot să spun că am o medalie mai apropiată de sufletul meu pentru că eu am muncit din 1975, iar în 1984, după 9 ani de muncă, am ieşit la nivel de seniori, iar prima mea medalie a fost obţinută în 1985 în Japonia la Jocurile Mondiale Universitare cu o săritură de 6,61. În ’87 am obţinut medalia de argint la Jocurile Mondiale Universitare de la Duisburg (Germania), în ’89 medalie de aur la Jocurile Mondiale Universitare de la Zagreb cu o săritură de 6,80 şi o medalie de argint la Campionatele Mondiale Indoor de la Budapesta, în ’90 medalie de argint la Campionatele Europene de la Split cu o săritură de 7,02 m fiind învinsă de marea mea adversară şi prietenă foarte bună, nemţoaica Heike Drechsler, în ’91 medalie de bronz la Campionatele Mondiale de la Sevilla, iar în 1992 am participat la singura Olimpiadă, cea de la Barcelona. Aşa au fost vremurile. În 1993 am fost campioană mondială la Toronto (foto sus), iar în 1995 m-am retras.

Vă lipseşte o medalie olimpică din vitrină. Este acesta cel mai mare regret al carierei d-voastră?

Pot să spun că este un regret, dar pe de altă parte, din punctul meu de vedere nu am ce să-mi reproşez pentru că am muncit foarte mult şi mi-am făcut treaba ca la carte. Aceştia au fost anii în care m-am născut. Dacă mă năşteam în 1970, atunci aveam un alt parcurs al performanţelor mele internaţionale. În 1984 eram săritoare de 6,50 m în România, a treia după Anişoara Cuşmir-Stanciu şi Vali Ionescu. Primele două au mers la Olimpiada din 1984 de la Los Angeles unde au şi obţinut primele două medalii. Erau foarte tari, mult mai bune decât mine, care eram la început de carieră internaţională. Cred că ştiţi, Olimpiada din 1984 a fost boicotată de ţările socialiste. România a făcut notă discordantă. Următoarele Jocuri Olimpice au fost la Seul în 1988. Deşi eram atunci săritoare de 6,90-7 m, de valoare internaţională, România a mers cu 5 atlete. Din păcate, nu am făcut parte dintre cele 5. România avea un lot foarte valoros cu Doina Melinte, Paula Ivan, Maricica Puică, Violeta Beclea-Szekely şi Alina Astafei care a primit un voucher de la Federaţia Internaţională de Atletism. România lui Ceauşescu a dus la Olimpiadă doar 5 atleţi, în comparaţie cu alte ţări care aveau sute. Şi am văzut Olimpiada la televizor, deşi eram săritoare de 7 m.



La o şedinţă de atunci, eu şi antrenorul meu am garantat că ne putem clasa între locurile 4 şi 6, în condiţiile în care pe podium mergeau Jackie Joyner-Kersee şi atletele din RFG care erau săritoare de 7,40 m. Ni s-a spus că locurile 4-6 nu-i interesează. Aşadar am rămas acasă. A urmat Olimpiada din 1992 de la Barcelona la care am luat parte, dar aveam deja 30 de ani, călcâiele mele erau sparte, urmam tot felul de tratamente, eram pe final de carieră. Dar nu pot să spun, vai de mine, că dacă nu am o medalie la olimpiadă este un mare regret. Este un regret, dar nu a fost vina mea. Din punctul meu de vedere nu am ce să-mi reproşez pentru că am fost toată viaţa mea un om care şi-a văzut de treabă şi a muncit.

Care sunt reperele unei vieţi obişnuite cu performanţa la cel mai înalt nivel şi dacă elevii d-voastră vă calcă pe urme? Ar putea ei să ajungă la rezultatele d-voastră sportive?

Este greu în ziua de astăzi, în condiţiile în care se află structura sportivă din România. La CSŞ Hunedoara am grupe de copii începători, grupe de performanţă până la anii de liceu. Când făceam sport stăteam 2-3 zile pe an la Hunedoara, ne antrenam 12 luni pe an. În Poiana Braşov, la Bucureşti sau Bacău erau săli sau stadioane cât de cât competitive, dar în rest eram în cantonamente în străinătate, la altitudine, unde pregăteam marile competiţii la care urma să participăm. Marile performanţe necesită sacrificiul total, dacă pot să spun aşa. Poate cei din ziua de astăzi poate nici nu ştiu ce înseamnă, noi aveam alte repere. Lucrurile s-au schimbat, societatea românească a evoluat. Poate societatea românească nu-şi mai doreşte performanţe de acel nivel. Toţi milităm pentru mişcare, pentru sănătate, în general, şi atunci performanţa este lăsată undeva mai în spate.

Aţi pomenit de ieşirile d-voastră în străinătate înainte de Revoluţie. V-aţi gândit uneori să nu vă mai întoarceţi?

Nu s-a pus problema niciodată. Prima dată am plecat în străinătate prin 1976 în Cehia la un concurs de juniori, „Prietenia” se numea, unde participau ţările socialiste. Mi-aduc aminte că am sărit 6,00 m şi am luat medalia de argint, iar medalia de aur s-a câştigat cu 6,01de către Galina Cistjakova, care peste 15 ani avea să atingă recordul mondial la săritura în lungime. Nu, nu s-a pus problema să rămân undeva afară, chiar dacă am primit propuneri de a concura pentru alte cluburi din străinătate. Am avut o familie mare, aici în România, care mă aşteptau cu mult drag şi se bucurau de succesele mele. ACASĂ pentru mine chiar a fost acasă, aici, în România.



Dar în România antrenamentele la săritura în bazin se fac în sală, pe saltea, pistele sunt aşa cum sunt, nu ne permitem să cumpărăm a doua sanie pentru Jocurile Olimpice de Iarnă, în aceste condiţii nu regretaţi eventual că nu antrenaţi în străinătate?

După ce mi s-a propus să concurez pentru cluburi din Japonia sau Germania, la sfârşit de carieră mi s-a propus să activez în cadrul unei universităţi de educaţie fizică şi sport, însă nu m-a tentat acest lucru. Eu m-am simţit foarte bine între ai mei, aici. Îmi aduc aminte că stăteam în cantonament 3 săptămâni, o lună, o lună şi jumătate şi de-abia aşteptam să mă întorc acasă. Când mă vedeam pe Otopeni simţeam o bucurie imensă. Nici înainte nu erau baze sportive foarte dezvoltate, noi cei din elită ne antrenam mai mult în străinătate, dar în România eram respectaţi şi ni se creiau condiţii propice pentru performanţă, însă după Revoluţie societatea noastră a evoluat aşa cum a evoluat. Am rămas în urmă cu bazele sportive, rezultatele au venit din inerţie. Acum se pune accent ca lumea să facă mişcare, nu neapărat să fie campioni, ci campioni ai sănătăţii, să fie înalţi, frumoşi şi deştepţi, aşa cum le spun eu copiilor mei de la stadion, care nu avem neapărat obiectiv să atingem performanţa pe care am atins-o eu.

Aceşti copii vă privesc ca pe un idol la antrenamente?

Ei ştiu foarte multe, chiar dacă nu le-am povestit eu prea multe. Cei mici folosesc calculatorul şi intră pe google şi ştiu tot. Îmi spun că m-au văzut cum am sărit. Au foarte multe informaţii, aici este diferenţa faţă de generaţii. Sunt un model pentru ei şi asta prin modul în care îi conduc la antrenament şi-i motivez să se pregătească. Ei ştiu foarte multe, mai ales când le intră microbul şi le place să vină, să se joace şi să se mişte, găsesc toate informaţiile pe calculator şi asta e schimbarea faţă de ce am avut noi.



Mai vin copiii astăzi la atletism? Ce motive ar avea să opteze pentru acest sport în care se munceşte foarte mult în detrimentul altor sporturi precum fotbalul sau tenisul?

Vin copiii la atletism, vin părinţii care îşi aduc copiii, îşi dau seama că e important să-i includă într-o secţie de sport, oricare ar fi ea. Dar la nivelul CSŞ să atingi performanţa la care am ajuns eu e mai greu: 1. Nu avem condiţiile necesare, copiii îi antrenăm până când termină liceul, iar cei care au calităţi pot opta pentru un club unde să se antreneze pentru marea performanţă.

Nu vă uitaţi cu invidie către sportul cel mai mediatizat: fotbalul, unde se câştigă foarte mult şi de multe ori se transpiră mai puţin?

Eu am ştiut încă de la început. Fotbalul a fost întotdeauna un sport aparte. Nu pot să spun că am fost invidioasă, fratele meu a jucat la Poli Timişoara, apoi a plecat în Canada. Şi fiul său face fotbal. Fiecare îşi asumă sportul pe care şi l-a ales. Eu îmi aduc aminte de iernile în care stăteam în cantonament în Poiana Braşov între două campionate, Gică Popescu şi alţi băieţi pe care îi cunoasc de la fotbal veneau în Poiană şi se antrenau chiar dacă erau în vacanţă. Aşadar era profesionalism şi în fotbal, cine îşi doreşte să atingă mari performanţe, cum a fost generaţia asta de aur, aşa cum li se spune în România. 



Credeţi că sărăcia este una dintre premisele performanţei, copiii cu situaţii materiale mai reduse au şanse mai mari să ajungă sus?

Nu cred că este o regulă în acest sens. Văd copiii mei de la stadion, tuturor le place să îmbrace treningul CSŞ Hunedoara şi sunt mândri de acest lucru. Cred că acest lucru vine de la educaţia pe care o primesc în familie, pentru că un copil învăţat să muncească, ordonat într-o anumită măsură, ştie să-şi programeze timpul să meargă şi la şcoală, să înveţe şi să vină şi la antrenamente, dar şi să se odihnească. Nici noi nu putem face antrenamente cu copii tăntălăi, pentru că ei trebuie să fie isteţi, să înţeleagă ce li se cer. Aşadar, totul pleacă de la educaţie. Sportul educă. Şi eu m-am bucurat când am primit prima dată un trening, o pereche de tenişi, pantofi cu cuie mai târziu. Erai mândră că porţi culorile clubului. Plecam în deplasări şi am căpătat o altă viziune, era un alt mod de a se dezvolta copilul, nu să-l ţii lângă bloc. Vine la stadion, într-un cadru organizat, se supune unor reguli de conduită. Se dezvoltă cu totul altfel decât un copil crescut în jurul blocului.

Am făcut referire la faptul că s-au ridicat mari sportivi din zona oraşului Darabani, care este una defavorizată din punct de vedere economic.

Sigur că atunci când îţi lipsesc unele lucruri îţi doreşti să munceşti ca să le câştigi. Cunosc bine Darabaniul, aproape în fiecare an trec pe acolo. Mama trăieşte aici cu noi în Hunedoara, are 92 de ani şi aproape în fiecare an, acum la 2 ani de când a îmbătrânit, am dus-o acolo pentru că are casă (foto jos) acolo, îşi doreşte să meargă. S-a mers pe ideea că, copiii săraci mai degrabă se bucură. S-ar putea să fie şi o fărâmă de adevăr în această ipoteză, îşi doresc să primească, să fie băgaţi în seamă şi primesc ceea ce li se cuvine, până la urmă.



Care sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă sportul în prezent şi cum ar putea fi ele remediate?

Acum sunt consilier în cadrul Direcţiei pentru Sport Hunedoara şi îmi este mai aproape sportul hunedorean, dar cunsoc foarte bine şi situaţia sportului naţional şi internaţional. Mă informez tot timpul ce se întâmplă cu diciplina pe care am îndrăgit-o, o îndrăgesc şi o slujesc. Trebuie să intervenim la nivel de infrastructură, valabil pentru întreaga ţară. În judeţul Hunedoara, din păcate nu avem stadion cu o pistă de material sintetic cum ar fi tartanul. Pentru că aşa a evoluat societatea românească după 25 de ani de la Revoluţie. În sensul ăsta nu am evoluat. Depinde de autoritatea publică locală care gestionează până la urmă fondurile, dacă iubeşte sportul, dacă are prioritate sportul. Aşadar, noi încă ne antrenăm pe zgură, aşa cum o făceam acum 20-30 de ani şi mergem, la Bucureşti, de exemplu, să concurăm pe Stadionul Iolanda Balaş Soter sau Stadionul Dinamo cu pistă de coritan. Ne antrenăm aici într-un fel şi mergem la concurs pe alt material. Asta este o problemă pentru atletism. Legat de sportul hunedorean, se ştie că Deva este capitala gimnasticii mondiale, care are condiţii aici. Acum suntem angrenaţi într-un mare proiect iniţiat de doamna Bitang şi domnul Belu de selecţie la nivel naţional de fetiţe pentru promovarea gimnasticii şi selecţia în centrele olimpice. Baza de selecţie a scăzut destul de mult ca şi numărul copiilor din şcoli.

Casa d-voastră natală nu este departe de stadionul care se construieşte în Păltiniş. Nu ştim dacă va avea pistă de atletism pentru că edilul şef al comunei nu a răspuns la telefon. Aţi fi de acord ca această bază sportivă să vă poarte numele?

Nu are pistă de atletism Arena Naţională din Bucureşti, vreţi să aibă stadionul din Păltiniş? (Râde) Sigur că pentru mine ar fi un lucru extraordinar, aş fi onorată, dar nu am vorbit cu nimeni în acest sens. Cred că în 2011 am fost ultima dată la Darabani şi am stat câteva zile în Păltiniş.



Ce sfaturi le-aţi da tinerilor din ziua de astăzi care vor să facă sport de performanţă?

Când îţi doreşti să faci ceva şi îţi doreşti cu toată tăria, reuşeşti. Pentru asta ai nevoie de foarte multă putere de muncă, dorinţă şi tenacitate. În afară să-şi dorească foarte mult, nu există. Pentru că dacă îţi doreşti cu adevărat găseşti toate drumurile şi căile, găseşti soluţiile şi foarte important este să găseşti antrenorul, omul care trebuie să te înveţe ce ai de făcut. Şi eu am avut un antrenor care m-a coordonat, care m-a susţinut, care mi-a spus ce să fac, pentru că eram un copil. Încet, încet, mi-a deschis ochii, mi-a explicat, am înţeles de ce trebuie, cum trebuie, dacă doresc şi cum ar trebui să fac la început, pe parcurs şi la final, când a trebuit să mă realizez profesional şi să-mi găsesc drumul în viaţă, care nu se încheie odată cu activitatea competiţională. (Lucian BĂLĂUCĂ)



PS: Am ajuns şi la casa natală (foto) a Doinei Melinte din Mlenăuţi, unde ne-a condus primarul comunei Hudeşti, Viorel Atomei, care, foarte amabil, a lăsat deoparte pentru câteva minutele problemele administrative ale localităţii pe care o păstoreşte pentru a schimba câteva vorbe despre personalitatea sportivă numărul unu pe care a dat-o zona oraşului Darabani. Revenim cu un material în acest sens.

Te-ar mai putea interesa si:  Hudesti,  Viorel Atomei,  Marieta Ilcu Raileanu,  Doina Melinte,  Violeta Beclea Szekely,  Doina Ignat,  Maricica Puica,  Paula Ivan,  Alina Astafei

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Adauga un comentariu