Prof. dr. Vasile Papaghiuc: „In insasi faptele si educatia ta, porti ceva din sufletul general al darabaneanului”

Vasile Papaghiuc este în prezent profesor de geografie la Școala Gimnazială „Ghica Vodă” din Iași. De un an de zile este doctor în geografie și a scris alături de soția sa, care este tot profesoară de geografie, patru cărți pentru copiii. Activează și la Centrul de excelență în geografie de la Liceul „Emil Racoviță”, fiind de părere că formarea caracterelor este mai importantă în școală decât știința.

Iași, Școla Gimnazială „Ghica Vodă”, str. Primăverii. Intri și cauți biblioteca. Ceri d-nei bibliotecare câteva cărți de geografie pentru clasele gimnaziale şi ți se recomandă, printre altele, Geografia populației pe Glob, Pământul printre planete, Viața sălbatică pe continente sau Orașe pe Terra (foto stânga), toate scrise de Vasile Papaghiuc și Lidia Papaghiuc. Născut în Lișmănița pe 5 ianuarie 1972, cel căruia prietenii îi spun Nelu, destăinuie de 16 ani elevilor ieșeni, tainele pământului. Deși predă la Centrul de Excelență din cadrul Liceul „Emil Racoviță”, refuză să enumere performanțele obținute de elevii săi la concursurile și olimpiadele școalare. Spune că nu acestea contează, ci faptul ca acei elevi să devină oameni. Trăiește un sentiment de dezamăgire, când se gândește că o parte din cei în care a investit tot ce avea mai bun ca dascăl au luat calea exilului.

Își începe povestea vieții cu visul de a scrie o carte și afirmă deschis că nu geografia i-a fost prima dragoste. În adolescență a iubit mai mult literatura, citind toată biblioteca școlii din satul natal. „Ideea aceasta de a scrie mă obseda de mult. Informația științifică capătă uneori un caracter mai sec și te face s-o înțelegi greu dacă nu ai o experiență a cuvintelor”, ne mărturiseşte profesorul.  Nu se laudă cu o copilărie precum cea a lui Ion Creangă, dar în schimb păstrează o vie amintire a drumurilor Lișmănița-Darabani, parcurse în toate anotimpurile. Îl ascult pe interlocutorul meu și aștept să-mi spună ceva, totuși, și despre copilărie, dar se pare că liceul, adolescența cu visele ei, l-au marcat mai mult. De ce? Aveam să aflu puțin mai târziu. Prietenii, acesta era răspunsul. Mihai Kiss, Cristian Sarafinceanu, Marin Rățoi, Dragoș Cimpoieșu, Marius Grigoraș, Dorin Dobrincu, nume alături de care a visat și a trăit speranțele unei adolescențe care l-a marcat ulterior. Cu toți a păstrat legătura și când se întâlnesc constată că au rămas aceiași oameni plini de viață, modești, dărăbăneni pe care parcursul profesional nu i-a schimba în niciun fel.

„Cele mai frumoase amintiri le am din anii de liceu. Atunci nu ne dădeam seama, dar liceul din Darabani rămâne un spațiu al mărturiilor adolescenței, cred pentru cei mai mulți tineri care au şcoala aici”. De fiecare dată când se întoarce acasă, găsește satul schimbat: „Stau și mă gândesc, pentru că deja sunt niște lucruri care rămân în interiorul tău. Simplul fapt că satul, prin extinderea lui, începe să aibă o altă poziție, locuri care acum au cu totul altă destinație... Nu pot să uit momentele când mergeam la pescuit, acel iaz astăzi nu mai există. Când mergi acasă cauți anumite fizionomii care se confundau cu o anumită persoană. De fapt, și eu trebuie uneori să mă uit în oglindă. Nu cred că mai sunt cel de atunci”. A intrat în prima clasă de liceu în anul 1986, găsind o echipă de profesori care îi va marca educația ulterioară. Concursurile la care a participat în liceu l-au pregătit pentru meseria de profesor, dicția, oratoria, toate acestea și le-a format atunci.

„La început nu mi-am dat seama, dar în timp, modele mi-au fost mai mulți decât am crezut. Am conștientizat mai târziu că în meseria asta de dascăl îi influențezi pe cei pe care îi ai pe mână. Trebuie să recunoaștem că anumite scăpări ale noastre în educația lor se regăsesc în comportamentele dânșilor”. Chiar dacă poartă o frică lăuntrică de a nu uita pe cineva, enumeră câteva persoane de la care, spune el, nu a învățat doar carte: Gabriela Anisie, Arnăutu Nețica, Constantin Bejinaru, Ioan Iftincăi, Constantin Ceică. În timpul studiilor de masterat a făcut cercetări asupra toponimiei Bazinului Volovățului, în satele de la est și sud-est de Darabani. Lucrarea se mai păstrază în manuscris deși, la un moment dat, chiar intenţionase să o publice. „Mi se părea mie atunci că această disciplină era cea care îmbina cel mai bine tot ce însemna istorie a locurilor. Este o disciplină care mă fascinează și acum. Când găsesc câte o denumire pe hartă, tendința este să caut de unde provine acea denumire. În acea perioadă de cercetare am apelat la prieteni, mergeam cu ei prin zonă, făceam chestionare. Pe lângă partea științifică era o ceva foarte frumos. Spațiul acesta dărăbănean a fost locul meu, de acolo am plecat”. Se definește ca un om al locului și spune că porți meleagurile tale cu tine prin însuși felul tău de  a fi.

Trecerea de la liceu la facultate o prezintă foarte ironic, spune că a fost șocat prima dată de concurență iar la început pe trecerea de pietoni a alergat. A plecat să se înscrie la Filologie, dar destinul l-a împins către Geografie. Trecerea de la un domeniu la altul nu a fost ușoară și a presupus un efort în plus de pregătire, golurile acumulate în timp trebuiau umplute. Nu regretă alegerea făcută și afirmă că asta l-a făcut să creadă că există un plan pentru fiecare. „Nu ni se încheie ciclul pe pământ până ce nu facem ce trebuie să facem. Probabil că Geografia a fost menirea mea, pentru că am avut satisfacții în meseria asta. Am avut și o aplecare pentru partea pedagogică, lucru care era greu să mi-l explic eu însumi. Îmi era mai ușor să discut în fața copiilor și legam cu ei dezbateri mai rapid. Chiar dacă erau mici, important era să găsești punctul de la care să înceapă discuția, decât în cancelarie”, ne mărturiseşte cadrul didactic.



Venind în Iași, imediat după 1990, spune că a mai găsit atunci ceva din farmecul orașului cultural de altădată. Urcând Copoul, parcă îi reveneau în minte fraze din cărți citite, şi mergând spre Zona industrială a găsit alte romane. Facultatea i-a adus mulți prieteni din alte zone ale Moldovei și chiar ale țării. Îi este frică să facă ierarhii între prieteniile din liceu și cele din facultate. „Ambele sunt la fel de punternice”, spune el, doar că timpul este mai dur cu primele. După facultate, cei mai mulți dintre absolvenţiau activat în același domeniu, iar asta face ca legăturile să rămână mai puternice. În meseria de dascăl există o anumită predestinare și o vocație. După spusele profesorului Papaghiuc, lucrările de pedagogie le înțelegi doar după ani de experiență. După ce profesezi mai mulţi ani, începi să aplici informațiile de acolo și să faci anumite corelații. La început i-a fost destul de greu să învețe chestiunile legate de teoriile pedagogiei și psihopedagogiei dar cu timpul, odată ce a căpătat experiență, a început să înțeleagă aceste noţiuni.



Vorbește la superlativ de directorii peste care a dat în carieră. Primul director i-a spus în primii ani de activitate că profesorii mai în vârstă, poate că au bani, dar ei, cei nou veniți, au un mare avantaj: tinerețea. Nu i-a trecut prin gând să se lase de învățământ, doar de două ori, odată la finalul stagiului militar și a doua oară când a apărut oportunitatea să meargă în cercetare. În ambele situații a renunțat, dându-și seama că locul său este la catedră. „Începuse să-mi placă învățământul, pur și simplu mă simțeam ca peștele în apă. Poate că este greu de găsit cuvintele în acest caz”. Despre cărțile pentru copii spune că a fost una din dorințele sale mai vechi. „Ideea de a scrie o carte a fost unul din visele mele din adolescență. Când am intrat în învățământ și am avut posibilitatea de a o face, am scris în trei ani patru cărți: Pământul printre planete, Geografia populației pe Glob, Viața sălbatică pe continente, Orașe pe Terra”. S-a oprit din a publica pentru a-și da gradul, pentru că a urmat cursurile Facultății de istorie și doctoratul. Acum spune că se simte pregătit pentru a-și relua visul. Are propuneri pentru publicarea tezei sale de doctorat și nu exclude ca aceasta să fie prima carte care urmează să iasă de la tipar.

„Elevul, în primul rând, trebuie învățat să învețe”
 


Școala și doctoratul l-au făcut ca în ultimul timp să ajungă destul de rar acasă. De cinci ani predă la Școala „Ghica Vodă” activând și la Centrul de Excelență în Geografie. Copii aflaţi sub îndrumarea sa au avut parte de performanțe la olimpiade și concursuri școlare dar, spune el, astea contează prea puțin: „Lucrul cu copiii îmbracă mai multe fațete. Este adevărat că ei se fac remarcați atunci când apar cu niște premii dar cel mai mulțumit ești atunci când îți pleacă din mână și este un om așa cam cum ai fi vrut tu să fie. Ceea ce îmi pare foarte rău este că au plecat în afară foarte mulți dintre cei care credeam că vor rămâne și vor schimba lucrurile. Important este ca pe copil să-l formezi în primul rând ca om. În gimnaziu există acea exuberanță a copiilor de a cunoaște. Este perioada în care ei pur și simplu vor să cunoască. Câte odată simți că iei din vitalitatea lor și te hrănești. Când intri în clasă, ei trebuie să știe că exiști doar petru ei în acea oră. Elevul, în primul rând, trebuie învățat să învețe.”

După doctorat și-a propus să-și ia o perioadă de refacere, să citească altfel de cărți și să vizioneze filme bune, după cum a afirmat. Dorința cea mai acerbă este să se întoarcă la patima scrisului. Dacă va scrie tot pe geografie sau altceva, nu știe, dar cert este că unul din planurile sale de viitor este din nou condeiul. A călătorit foarte mult, şi după 16 ani de învățământ are 42 de excursii organizate cu copiii. Spune că este riscant,  dar că este ca un virus, odată începute nu te mai lasă. „În realitate, orice ai face nu poți să uiți de unde ai plecat. În însăși faptele și educația ta, porți ceva din sufletul general al dărăbăneanului. Chiar dacă atunci când merg acasă apar fizionomii noi, generații care se schimbă, simți totuşi că ești o părticică din locul acela” a conchis profesorul. (Alexandru. D. AIOANEI)