Arie Barbiro: ”Iubesc Darabaniul, iubesc România!” GALERIE FOTO DE COLECȚIE II

Povestea de viață a lui Arie Barbiro este o lecție continuă despre dragoste și prietenie. Să te întorci într-o țară pe care ai părăsit-o acum 43 de ani, pentru sărbători ziua de naștere cu foștii colegi de liceu, arată faptul că prieteniile înfruntă nu doar timpul ci și granițele. Arie Barbiro a plecat din România doar pentru că a vrut să aibă un trai decent, pe măsura pregătirii sale, însă a fost mereu cu sufletul la locurile în care s-a născut. Acolo în Israel, unde și-a întemeiat o familie și s-a împlinit profesional, a fost mereu ca un exilat în propria țară.

A.A. – Cum îi chema pe părinții dumneavoastră și cum erau ca persoane?

A.B. – Tatăl meu era Isac și mama mea Tipra. Tatăl meu s-a născut în 1914 și mama mea în 1920. Tatăl meu a rezistat în lagărele de concentrare pentru că a lucrat pentru administrația lagărului ca frizer. El îi tundea pe deportați. Mama a lucrat la croitorie. Asta a fost singura soluție pentru a rezista în viață. Părinții mei au avut câte patru clase și în comunitatea creștină din Darabani se spunea că mama mea era foarte învățată. Au fost oameni care au venit la mama mea să ceară un sfat. Mama avut patru clase, dar a avut competență să dea din experiența ei. Nu prea au avut timp să aibă grijă de mine. Mai am un frate mai mare, dar fiecare cu drumul lui. Fratele trăiește, este în Israel, dar fiecare cu familia lui. Părinții erau foarte blânzi. De exemplu, ca să învățăm, trebuia să facă multe cheltuieli. Au fost dispuși să facă tot posibilul să avem o meserie, să ajungem la un succes, dar nu să meargă cu mine. O singură dată când nu am avut posibilitatea să merg la școală din cauză că era 1,5 m de zăpadă. Tatăl meu a luat o săniuță și m-a dus la școală, după care a trebuit să mă întorc acasă singur.

Într-o zi, la sfârșitul școlii primare, au spus că ne dau diplome. Eu m-am dus la școală, am primit diplomă cu media 10. Directorul mi-a spus că  trebuie să mă înscriu mai departe. M-am dus acasă, i-am arătat diploma lui tata, m-a felicitat, apoi m-am întors la școală și m-au înscris mai departe, fără examene. În liceu am fost o vreme înlocuitorul profesorului de limba română, cu toate că eu eram la clasa reală. El m-a învățat pe mine baza limbii române, cum s-a născut limba română, de aceea eu nu pot s-o uit până acum. În familia mea se vorbea numai idiș. Deoarece au fost relații prietenești și culturale între evrei și creștini erau mulți creștini care vorbeau idiș cu accent mult mai bun decât evreii.

       
A.A. – În fapt ați fost parte a două comunități, a celei evreiești în sens mai restrâns și a comunității orașului în sens mai larg, unde se intersectau și unde se separau practicile cotidiene și cele culturale ale celor două comunități?

A.B. În religia evreiască, cea ortodoxă nu cea liberală, este interzis de mers la bisericile creștine. Deoarece eu respectam pe colegii și pe concetățenii mei am mers la biserica ortodoxă, la liturghie, la tot felul de evenimente. Acest fapt dovedește că eu am dat onoare religiei ortodoxe. Nu a fost nici o diferență. Eu pot să spun că nu a fost nici un fel de discriminare între evrei și creștini. Sărbătorile au fost sărbători comune. Cu toate că sunt oameni care spun că nu a fost așa, eu nu am simțit nici o discriminare. A fost o anumită înțelegere și, în special, din punctul meu de vedere, ca elev excepțional, toți elevii m-au respectat, pentru că am fost dispus să-i ajut pe toți.

Aveam câțiva colegi creștini care nu prea se descurcau la școală, mai ales la matematică, unde eu eram bun. Eu le-am spus că sunt dispus să îi ajut cu o condiție, îi invit la mine acasă dar nu ne ridicăm de la masă până nu terminăm totul. Eu țin minte că am stat odată 14 ore și am făcut exerciții. Eu nu mă ridicam de la masă până nu înțelegeau toți. Cine nu înțelegea din prima, a doua sau a treia oară am încercat a patra oară. Eu sunt foarte ambițios. Asta m-a ajutat să reușesc.

De exemplu, la sărbătoarea de final de an, eu i-am ajutat pe organizatori să facă o atmosferă bună. Eu și fotografiam. Pentru că fotografiam aveam și reflectoare, ajutam la organizare. Am deprins această pasiune de la vărul meu, Carmeli Shmuel, despre care v-am povestit că a ajuns polițist în Israel. În România, el a fost fotograf de meserie.

Pe bunicii mei nu i-am cunoscut. Bunicul meu a fost la Auschwitz. A reușit să scape cu viață, s-a întors la Darabani și a murit în septembrie 1945. Mormântul se află la Darabani și aș fi vrut să vizitez mormântul data asta sau data viitoare. Vărul meu, de care vă povesteam, este foarte bolnav. Luna trecută copii lui au hotărât să-i facă o surpriză și l-au adus la Darabani la mormântul bunicului nostru. Când părinții mei au fost trimiși în lagăr a fost trimis și acest băiat, atunci un copil. Mama mea în lagăr i-a salvat viața. La fiecare eveniment la care participăm el spune la toată lumea că mama mea i-a salvat viața. El a fost colonel de poliție la investigații criminale.

„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”

A.A. – Părinții v-au povestit despre ceea ce au trăit în lagăr? Când vă povesteau identificau și anumite persoane ca fiind direct vinovate de ce li se întâmpla?

A.B. – Mi-au povestit, nu doar aceste întâmplări dar și ce noroc au avut că au reușit să rămână în viață. În anii '40 antisemitismul a fost mare, frica de colaboratorii nemților, nu nemții i-au luat pe evrei din Darabani, nu nemții i-au exterminat, ci colaboratorii lor. Ei nu au învinovățit pe cineva în mod special, au dat vina pe antisemitism. Eu în ultimul timp citesc pe un site explicații la cele zece porunci din Biblie. „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Cu toate că cine i-a luat din Darabani, cine i-a scos din Darabani și i-a adus în Transnistria în 1944 erau de-ai locului, s-au întors în Darabani, nu au mers în Palestina, pentru că aici era locul loc.    

Eu am părăsit România în 1976, nu am plecat din motive ideologice ci pentru că am vrut să-mi construiesc viața cum mi-am dorit eu. Eu le-am spus părinților că vreau să-mi construiesc viața mea, să mă căsătoresc, să aduc copii, să cumpăr o casă, voi faceți ce vreți. În 1979 au hotărât și ei să vină în Israel. Ei erau destul de în vârstă. Tatăl meu avea 65 de ani, o vârstă la care nu era ușor să începi altceva.

A.A. – Ce vă povesteau părinții despre anii interbelici, de dinainte de război?

A.B. –Era o imagine cu multe lipsuri, dar țin minte că tata spunea că Moldova a fost una. Tata credea nu doar că Moldova era una singură, ci că trebuie să rămână una [unită n.r.]. Tatăl meu, în tinerețe, căuta de lucru la Cernăuți, la Chișinău sau în nordul Moldovei. Nu au fost granițe. În perioada interbelică comerțul a fost liber și transportul a fost liber. Ei întotdeauna spuneau că Moldova a fost unică și că va rămâne unică. Pentru familia mea a fost un moment dezastruos când Moldova s-a despărțit.

A.A. – În familie, când erați copil, mâncați mâncăruri românești?

A.B. – Da, cu toate că au fost perioade când s-a restrâns folosirea cărnii de porc, dar restricțiile nu au fost foarte dure. Mâncăruri din bucătăria evreiască mâncam mai puțin. Am locuit într-un loc și nu puteam elimina obiceiurile locului.

A.A. – Între vecinii dumneavoastră erau familii care respectau obiceiurile evreiești cu strictețe?

A.B. – Într-adevăr au fost o parte din familie care au fost mai stricți, dar nu extremiști. De exemplu la sărbătorile evreiești, de prea puține ori am fost oprit să merg la școală. Cred că odată sau de două ori părinții m-au oprit să merg la școală pentru a merge la sinagogă. De obicei am respectat obiceiurile locale. De Paști la evrei nu se mănâncă pâine, se mănâncă pască, făcută doar din făină, apă și sare.

Dacă de Paști nu exista posibilitatea să mâncăm pască, comunitatea evreiască din București a transmis la fiecare familie, care s-a înscris, un pachet cu pască și un litru de vin din Israel. Deoarece pasca nu se făcea din România, se aducea din Israel. Cu toate că eram departe de București, că eram o comunitate mică, eu țin minte că primeam așa ceva. Trebuia să plătim, un preț destul de mare, dar comunitatea din București a avut grijă de cele peste o sută de familii, câte mai erau când urmam eu clasele primare.

A contribuit la realizarea iluminatului arhitectural al Palatului Culturii din Iași

A.A. – Cum ați perceput plecarea la facultate și care au fost contactele ulterioare cu Darabaniul? Ați perceput această plecare ca pe o eliberare?

A.B. – A fost greu, deoarece, cât timp am fost la Darabani, părinții nu avut posibilitatea să mă acompanieze, doar să mă ajute cu bani. Eu am fost nevoit să mă descurc singur, fără părinți, fără rude. Am locuit în căminele Codrescu, trebuia să plătesc căminul, trebuia să plătesc mâncarea. Cum era Iașul în comparație cu astăzi? Mult mai frumos. Ceva de nemaipomenit, autoritățile nu au respect față de clădirile istorice ale Iașului. Eu am fost parte, nu una foarte importantă, din proiectul de iluminare a Palatului Culturii, așa cum era tehnologia în 1970. Eu am participat la inaugurarea Hotelului Unirea.

Nici unul dintre locuitorii actuali ai Iașului nu știe că Piața Unirii este o catastrofă arhitecturală. Se putea face mai bine și se poate face mai bine. Eu nu vorbesc acum ca cetățean evreu sau ca cetățean creștin, eu vorbesc ca inginer. Piața Unirii este ceva extraordinar de rău. Se putea face mai bine și acum se poate repara. Dacă ați fi fost inginer aș fi putut să vă explic unde a fost greșeala. Eu cunosc Piața Unirii înainte de a fi Piața Unirii. Aș putea să vă explic greșelile planificării mult mai în detaliu.



A.A. – Ideea emigrării era o chestiune care s-a discutat mult timp în familie sau a fost un moment în care ați spus că trebuie să plecați?

A.B.- În comunitate se vorbea despre emigrare, cel puțin din punct de vedere ideologic. În familia mea se vorbea de succes, de împlinirea dorințelor. Împlinirea dreptului meu ca cetățean să fac ceva. În momentul în care eu am realizat că oricât aș munci nu aș putea duce la bun sfârșit dorințele mele, a început pentru mine ideea de a emigra. Nu din punct de vedere ideologic sau religios. Era vorba de împlinirea profesională. Din 1958 până în 1962 au fost încercări de la comunitate să ne convingă pe noi și mai ales pe mine că am posibilitatea să învăț în Israel, că am posibilitatea să-mi îndeplinesc visele mult mai ușor în Israel. Am preferat să rămân. Cu toate că urma să fiu mai aproape de Dumnezeu, pe mine nu prea mă interesa asta. Eu am spus că vreau să fiu inginer și am această posibilitate aici.

Când am fost la liceu am participat la Olimpiada de Limba Română și am obținut premiul I. Asta înseamnă că iubeam limba română. Ruptura nu a fost religioasă și nici din punct de vedere al comunității.
Am absolvit Facultatea de Electromecanică, după care mi-am căutat de lucru și am găsit ceva la Institutul de Îmbunătățiri Funciare din Bacău. Însă am hotărât că ceva trebuie să fac în viață. Eu luam salariul meu de inginer în România, îmi ajungea să plătesc chiria și să mănânc. În acest context am decis că eu am mult mai multe posibilități de a mă dezvolta decât puteam în aici. Așa am decis să emigrez în Israel, să lucrez, să mă căsătoresc, să cumpăr casă și să arăt că pot să mă dezvolt singur, fără ajutorul nimănui.

Chiar dacă locuiam la Bacău, am fost nevoit să depun cererea de emigrare la Darabani. Securitatea nu prea a fost de acord. Ei spuneau că îmi aprobă doar dacă merge toată familia cu mine, pe principiul unirii familiei mele cu restul familiei din Israel. Eu le-am spus că nu sunt minor, vreau să-mi fac singur o familie. Eu vreau să mă reunesc cu familia din Israel dar fără părinții mei, pentru că ei nu trebuiau să mă întrețină pe mine. Până l-a urmă i-am convins, dar a fost greu. Au făcut presiuni asupra mea să-i conving pe părinți să vină alături de mine.

A plecat în Israel doar cu o valiză

A.A. – Cum a fost contactul, adaptarea cu realitățile din Israel?

A.B. – Eu nu știam limba ebraică. Cu greu știam literele, pentru că se scria de la dreapta la stânga. Cu toate acestea am plecat în Israel, fără părinți, fără averi, cu o valiză. A trebuit să muncesc, dar ca să lucrez era nevoie să cunosc limba. Vreau să precizez că autoritatea de evaluare a diplomelor universitare din Israel a recunoscut diploma mea de inginer din România, fără examen. Nu doar documentul în sine au verificat. Ei au spus că Facultatea de Electromecanică din Iași și cursurile urmate aici erau suficient de serioase ca eu să pot profesa ca inginer acolo.

A.A. – La cât timp, după ce ați ajuns în Israel, v-ați căsătorit?

A.B. –După ce am ajuns în Israel, în termen de un an am reușit să mă angajez ca inginer, să mă căsătoresc, să cumpăr un apartament cu trei camere și să servesc în armată. M-am căsătorit singur, fără părinți. Să plătești pentru o nuntă singur nu e puțin. Am decis să mă căsătoresc și să nu mai aștept părinții. Existau mici ajutoare pentru cei care emigrau din alte țări. Se ofereau niște cupoane cu reduceri pentru electrocasnice, dar la început nu am putut să le folosesc pentru că nu am avut casă. Asta primeam când ajungeam acolo, cupoane pentru electrocasnice și un pat ca acelea de spital. Patul l-am folosit, chiar și după ce m-am căsătorit am dormit în același pat. Nu aveam masă, nu aveam pat.

A.A. – Soția unde era născută și cum se raporta la povestea dumneavoastră de viață?

A.B. – Soția mea era născută în anul 1950. Ea a venit cu familia ei din Cernăuți, astăzi în Ucraina. Ea a ajuns în Israel în decembrie 1973. Familia ei a venit într-un moment dificil. În octombrie 1973 a avut loc Războiul de YomKipur. YomKipur este cea mai sfântă sărbătoare evreiască. Toată lumea este la sinagogă, nici o mașină nu circulă. În acest război arabii au hotărât să facă o ”surpriză” Israelului, atacând din toate direcțiile. A fost o rană pentru israelieni ca în ziua cea mai sfântă să intri în război. Norocul israelienilor a fost că militarii de pe graniță au făcut ce trebuiau să facă, dar au murit între 2000 și 3000 de soldați.

Viitoarea mea soție a venit în decembrie 1973, când erau lipsuri foarte mari. Cum am cunoscut-o? Am fost la o petrecere, la o nuntă și cineva mi-a prezentat-o pe viitoarea mea soție. Ea m-a invitat la un moment dat la părinții ei acasă, să beau un ceai. În ziua următoare am fost la ea acasă și în cinstea mea ea a cântat la pian Beethoven. Atunci am spus că doamna care cântă pentru mine Beethoven trebuie să fie soția mea. Era tot dintr-o familie de oameni obișnuiți, era singurul copil la părinți.

A investit averea sa în educația copiilor

A.A. – Ați arătat aceste poze vechi copiilor, le-ați povestit de Darabani, cum se raportează la aceste lucruri?

A.B. -Băiatul este jurnalist, fata inginer de computere iar fetița mică este avocat, ei au primit educație israeliană. Am încercat până acum, dar nu prea am reușit. Vreau să vă spun că toți copii au ajuns unde au ajuns pe bază de studii private. Nu am vrut să meargă la studiile de stat. Studiile de stat sunt obișnuite. Studiile private dau posibilitatea copiilor, studenților, să se axeze doar pe aptitudinile lor. Eu am înțeles că posibilitățile copiilor mei sunt mari și vreau să progreseze fără să depindă de starea mea materială. Toate studiile superioare au fost plătite de mine. Am cheltuit mulți bani. Dacă nu aș fi făcut asta, aș fi fost milionar. Eu am preferat să investesc în copii mei.

A.A. – Ce anume vă mai leagă de Darabani astăzi? Când spuneți Darabani la ce anume vă gândiți?

A.B. – Când dumneavoastră spuneți cuvântul Darabani îmi vine în minte un cuvânt, dor. Îmi este dor de Darabani, vreau să vizitez Darabaniul. Din perspectiva mea, vreau să dau onoare și omagiu Darabaniului. Datorez dărăbănenilor, profesorilor și românilor educația pe care am primit-o, care a fost una sănătoasă și bună. A depins și de mine, pentru că am vrut să primesc doar educație sănătoasă, dar ceea ce este important să transmit familiei mele, faptul că am primit o educație bună și că sunt demn de a reprimi cetățenia română.

A.A. – Vă considerați dărăbănean?

A.B. –Da, mult mai mult decât mă consider locuitor al orașului Kfar Saba. Eu la Kfar Saba locuiesc cu familia, dar la Darabani mi-am primit educația. Sunt în Kfar Saba câțiva cetățeni israelieni care sunt din Darabani. Nu prea ne întâlnim. Eu nu vreau să răscolesc tot felul de treburi mai puțin plăcute. Îmi vine greu să-mi aduc aminte de aceste lucruri, dar eu mă consider dărăbănean, chiar dacă am părăsit România în urmă cu 43 de ani.

A.A. – Când vă întâlniți cu ceilalți „dărăbăneni”, simțiți că discuțiile despre locurile natale sunt definite doar de memoria traumatică?

A.B. – Sunt oameni care țin minte doar perioada interbelică. Eu vreau să fac dreptate istorică. Eu nu spun că nu au existat probleme. Sunt persoane care au suferit în perioada interbelică, dar ei au și fost mai puțin legați de cultura română. Poate, cu privire la mine, se poate spune că am fost mai legat de cultura română ca alții. Nu cred că trebuie să văd doar partea mai neagră a lucrurilor. Mie îmi este dor de Darabani. Aș vrea să vizitez cimitirul din Darabani, dar nu am această posibilitate acum.

A.A. – Cum a fost întâlnirea cu Darabanii în 2017?

A.B. – Datorită lui Chirica Pușcașu, Viorica Papaghiuc și Traian Buțincu, acești trei oameni au organizat totul. Eu am trăit un șoc când, fiind în fața bisericii, am văzut că nu mai este casa în care m-am născut.

A.A. – Ce mesaj transmiteți la final cititorilor site-ului în general și dărăbănenilor în special?

A.B. - Mesajul meu este să nu uite cele zece porunci, cele din religia creștină: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”. Eu, când am fost la Darabani, i-am onorat pe colegii mei creștini care i-au pomenit pe cei ce nu mai erau printre noi. Am fost la biserică, am donat un tablou din Ierusalim care reprezintă cele trei religii ce împart locurile sfinte din Ierusalim. Eu nu vreau să-mi schimb religia, doar din respect pentru colegii mei creștini am făcut acest gest.

Mesajul meu este ca să fie înțelegere față de deosebirile dintre creștini și evrei, să se accepte aceste diferențe, și să se înțeleagă că dacă sunt probleme, gândurile israelienilor sunt de pace pentru toată lumea. Puțini dărăbăneni știu ce s-a întâmplat cu evreii din Darabani în timpul războiului, când din câteva mii au rămas câteva sute. Este o datorie și o onoare a dumneavoastră să aduceți la cunoștința opiniei publice din Darabani ce s-a întâmplat. (Alexandru D. AIOANEI, foto colecția personală Arie Barbiro, ultimele două cu un puternic impact emoțional)

PS: Interviul cu domnul Arie Barbiro a avut loc în două etape, pe 8 și 10 iulie. Pe 13 iulie, sâmbătă după masă am primit un telefon. „Domnule Aioanei, eu mâine dimineață la ora 7:00 am avionul spre Tel-Aviv, ceea ce vreau să se înțeleagă clar din materialul pe care o să-l realizați este mesajul meu de pace și faptul că iubesc Darabaniul și iubesc România!”.
 
Fiecare poză din Polonia are următorul mesaj scris în ebraică: „CAMPANIA MEA ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI ISTORIC – ARIE BARBIRO – POLONIA 2012”