Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti
Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!
Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 11 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare.
Tânăr și entuziast fiind, ai p... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
LA MULȚI ANI! Academicianul dărăbănean Leon Dănăilă a împlinit 87 de ani
Era ultima zi de primăvară a lui 2016 când am bătut la ușa cabinetului lui Leon Dănăilă, de la Institutul de Boli Cerebro-Vasculare din București. Eram conștient că răpeam timpul unor potențiali pacienți, dar academicianul Dănăilă trebuia să fie pe lista personalităților dărăbăneni intervievate în cadrul campaniei Darabaneni.ro. Efortul de a program un interviu cu cel numit „sculptorul de creiere” nu a fost unui ușor. Am stat în cabinetul doctorului peste două ore, am povestit despre copilăria la Darabani, despre anii de liceu din Dorohoi, despre perioada facultății din Iași, despre ucenicia în umbra lui Constantin Arseni, adică, despre o carieră construită pas cu pas prin muncă și seriozitate. În acest timp academicianul Dănăilă nu s-a uitat la ceas deloc, nu a răspuns la telefonul care la un moment dat suna insistent și nu a primit pe nimeni. Nimic nu trebuia să-l deranjeze dintr-un dialog retrospectiv, pe care îl purta cu doi dărăbăneni, de care îl despărțeau câteva decenii de viață și nu numai. Astăzi, neurochirurgul de talie mondială împlinește 87 de ani.
La mulți ani!
Numele lui Leon Dănăilă, aparent, nu are nevoie de
nici o prezentare. Cele peste 30000 de intervenții chirurgicale, 36 de
cărți, sutele de articole, participările la manifestări științifice în
afara țării, premiile internaționale, am putea crede că spun totul
despre neurochirurgul originar din Darabani. Dar poate oare statistica
să cuprindă întreaga dimensiune a unei asemenea personalități? În
spatele acestor realizări remarcabile este o viață de om, cu problemele
și bucuriile ei. Întreaga activitate a medicului Leon Dănăilă trădează o
energie inepuizabilă, o organizare minuțioasă a timpului, o încredere
în sine dezarmantă și o modestie cu reale valențe pedagogice.
Citind materialele care circulă despre domnia sa pe internet, interviurile acordate, urmărind emisiunile în care a fost invitat, te întrebi: de unde atâta forță de a răzbate? Cariera lui Leon Dănăilă nu a fost deloc una lină, nu a fost respectat întotdeauna și nici ajutat pentru a-și pune în aplicare ideile inovatoare. Însă a reușit. A reușit pentru că la un moment dat talentul și dăruirea sa au devenit indispensabile. Dărăbăneanul cu o sănătate de fier și o rezistență fizică extraordinară, specifică țăranului din nordul Moldovei și-a construit o lume a lui, o lume în care bolnavul era centrul în jurul căruia gravitau toate celelalte. Toate energiile, toate resursele trebuiau puse în slujba celui aflat în suferință. Puțini sunt cei care au rezistat să trăiască într-un astfel de mediu, dar cei care au reușit îi calcă pe urme magistrului care, la rândul său spune că are cui transmite profesia mai departe.
A enumera realizările lui Leon Dănăilă este de prisos. Născut la Darabani pe 1 iulie 1933, acesta a avut o viață care se confundă cu neurochirurgia. Își iubește enorm locurile natale, dar a urât întotdeauna viața țăranului care se trezea dimineața la orele 3-4 şi mergea 10 km pe jos pentru a-și lucra pământul. Astăzi întreaga activitate medicală, didactică și de cercetare îi este recunoscută prin numeroase premii, dar mai mult decât atât, prin faptul că a fost invitat să facă parte din colegiile de redacție ale unor reviste medicale prestigioase din străinătate. I se spune sculptorul de creiere, iar prin mâinile sale au trecut zeci de mii de oameni, de la lideri de stat la simpli muncitori sau țărani.
Era ultima zi a lunii mai și cred că cea mai călduroasă din 2016 până atunci. Ajung în curtea Spitalului „Alexandru Obregia” și caut clinica de Neurochirurgie Cardiovasculară. Știu că acolo, de trei decenii, operează dărăbăneanul Leon Dănăilă. După ce parcurg un hol întunecos dau peste o ușă pe care scrie „Toate consultațiile sunt gratuite”. Am ajuns cu 5 minute mai devreme și nu îndrăznesc să intru. Într-un final, bat la ușă și pășesc în cabinet. Descopăr un bătrânel cu părul alb, care pare că se simte mult mai în largul lui în halatul alb decât în uniforma de academician. Îi spun că am venit să depănăm amintiri, să vorbim despre oameni și locuri. Faţă de numeroasele interviuri pe care le-a dat sau de aparițiile în emisiuni, acest interviu este dedicat dărăbănenilor, din partea lor am venit, pentru ca ei să afle povestea unuia de-al lor, care reprezintă personalitatea numărul 1 a oraşului de pe malul Prutului. Discuția a decurs lin și parcă timpul s-a oprit în loc. Aș fi dorit să atingem mult mai multe subiecte, dar când am văzut că interviul risca să depășească două ore am decis să mai comprim discuția. Nu am vrut să-l răpesc prea mult pe Leon Dănăilă de la căpătâiul bolnavilor săi.
Domnule academician, ne-am propus ca în această discuție, în primul rând să depănăm amintiri, să vorbim despre locuri și oameni și vă invit să ne întoarcem în timp și să ne spuneți ce imagini, ce tablouri vă revin în minte când vă gândiți la anii copilăriei? Cum vă mai proiectați astăzi în memorie chipurile părinților, colegii, școala, strada din Darabani pe care ați alergat în primii ani din viață?
Sigur, sunt amintiri foarte frumoase, foarte plăcute pe care le păstrez în icoana sufletului meu și nu le pot uita niciodată. Eu am avut o viață frumoasă, mi-a plăcut copilăria și îmi aduc aminte cu plăcere și de locuri și de prietenii de acolo, de oamenii din Darabani, de acest loc binecuvântat de Dumnezeu care a dus la apariția multor personalități de seamă. Sigur, începuturile și copilăria mea au fost destul de dificile, într-o oarecare măsură, prin faptul că părinții mei erau de o factură mai mediocră din punct de vedere intelectual, prin faptul că tata nu știa carte, mama avea patru clase primare. Ea era foarte inteligentă și țin minte că de mici ne citea povești de Creangă sau fragmente din diferite romane pe care le ascultam cu mare plăcere.
Sigur că am muncit foarte mult în această perioadă ca să-mi ajut părinții. Am lucrat la munca câmpului care este o muncă foarte dificilă. Eu am mai avut doi frați, unul mai mare care a decedat și unul mai mic care trăiește la Iași. Ei au fost mai bolnăvicioși, fratele mai mare a avut un leucom la ochi, și era mai protejat de familie iar fratele mai mic era și el mai slab, și țin minte că atunci când era mai mic părinții mei l-au vândut pe geam, cum se obișnuia, în speranța că se va recupera și va trece peste multe clipe grele și boli pe care le-a avut. În schimb, eu am fost cel mai puternic dintre toți și din cauza aceasta, de regulă, mă luau pe mine la muncile câmpului. Aveam 3 ha de pământ la distanțe foarte diferite de casă, o parte lângă Bajura, o parte lângă Cuza Vodă și o parte la pădurea Buleandra. Primăvara, în special, mergeam cu diferite persoane la arat. Chiar dacă nu era atât de cald noi umblam desculț, doar duminica ne încălțam. Nici nu aveam posibilitatea de a ne încălța, dar așa era pe atunci obișnuința, umblam desculți prin noroaie, prin gloduri mari de pe ulițe.
Bunica mea stătea mai spre sat și erau niște ulițe glodoase, cu noroi până la genunchi, dar mă duceam cu mare plăcere la ea. Bunicii aveau o prisacă și mâncam miere, punea o sită pe cap și scotea fagurii din știubei, iar eu asistam curios, îmi plăcea foarte mult să mă uit. Bunicul a decedat mai devreme. Crețu îl chema. Era un om foarte gospodar, considerat unul din fruntașii satului la vremea respectivă, fapt pentru care la cimitir i-au dat loc pe aleea principală. Toți cei de pe vremea respectivă țineau la ei. Bunicul era un om puțin mai dur, avea și armă de vânătoare atunci. Când cineva nu se ținea de treabă îi mai amenința cu arma, dar mai mult în glumă că nu a împușcat pe nimeni. Avea o casă cum erau toate la vremea respectivă, cu pereți de lut, cu geamuri mici și cu prispă. Țin minte că la Paști le dădea cu lut, le fățuia, mai ales bunica mea care era foarte gospodină. Aveau cămăși naționale frumoase, pe care le spălau la sărbători. Bunica provenea din familia Timofte, fapt pentru care am fost rudă cu Leon Timofte, unul din primii intelectuali importanți din Darabani. Tatăl lui era frate cu bunica. Ei stăteau lângă noi pe strada principală.Mașini pe atunci nu erau, dar când trecea câte o căruță de ridica un praf de învăluia toată casa.
Ați trăit și vremea grelelor încercări ale războiului și foametei, iar peste noapte Darabaniul a devenit loc de răspântie a trei hotare. Cum a perceput copilul Leon Dănăilă aceste realități dramatice?
Eu îmi aduc aminte că în timpul războiului a fost foarte greu. Tatăl meu a fost concentrat pe front, iar după ce s-a încheiat războiul a venit acasă într-o noapte îmbrăcat în femeie. Îi era frică că atunci ajunseseră la putere comuniștii, unii dintre ei evrei, cu toate că el i-a ajutat în momentele lor grele. Țin minte că a fost o perioadă tristă când i-au adunat și i-au dus la Bug, în Transnistria. El se mai ducea noaptea și le spunea că s-a discutat că o să le ia proprietățile și o să-i deporteze. Rușii au intrat în sat într-o dimineață dinspre pădurea Buleandra, chiar pe lângă casa noastră. În fața casei a apărut un rus cu o pușcă automată. Eu eram la geam din întâmplare, dar s-a nimerit că l-am văzut. S-a uitat pe strada principală în stânga și în dreapta, apoi a făcut semn și ulterior au venit ceilalți soldați. Mi-a fost frică atunci deoarece unul dintre ei a intrat în casă și a cerut un pahar cu apă. A luat paharul s-a uitat la el dacă e curat și i-a plăcut, a băut apa și a plecat, nu ne-a făcut nimic. Apoi s-au instalat în Darabani, și-au organizat bucătării, făceau mâncare, aduceau vite de prin grădini, de la oameni. Țin minte că era un soldat Ivan care ținea la copii foarte mult, ne spunea că are și el copii acasă. El făcea mâncare și cu gălețile cu ciorbă mergea în marginea satului, unde erau soldați prin tranșee. Ivan mă lua și pe mine și mă punea pe cal, iar el mergea pe jos cu gălețile. Perioada foametei a fost foarte grea.
Eu, drept să vă spun că, nu prea îmi plăcea la școală. Nu îmi plăcea din două motive. Odată învățătoare era o doamnă pe nume Lazăr, soția unui preot. Eu dacă făceam acasă cea mai multă treabă, uneori mă mai și certam cu părinții și le spuneam să-i mai ia și pe ceilalți doi fraţi, nu doar pe mine.Nu prea îmi făceam lecțiile. Iar învățătoarea mă pedepsea, îmi dădea cu linia la palmă, odată chiar i s-a rupt linia de palma mea, apoi mă punea în genunchi pe coji de nucă, nu doar pe mine, și pe alții îi pedepsea pentru că mergeam la câmp și nu prea ne făceam noi lecțiile. Era foarte rea învățătoarea. Învățătoarea și preotul locuiau lângă școală și țin minte că într-o toamnă a adus niște popușoi acasă și ne-a luat pe noi să-i desfacem. Eu mai râdeam pe acolo și a venit doamna Lazăr și mi-a dat cu un cocean în cap, așa nu o iubeam deloc. Nu au stat mult, a plecat preotul și cu ea. Apoi acasă îmi controlau carnetul de la școală și dacă luam note mici mă băteau că nu învățam.
La un moment dat, am luat hotărârea să nu mă mai duc la școală. Era o grădina mare cu porumb lângă noi, dimineața mergeam și stăteam acolo, la amiază când vedeam că elevii veneau acasă, ieșeam și veneam și eu cu ei. Mă întrebau părinții „Ai fost la școală?”, iar eu răspundeam „Da, am fost”. Până când au aflat și iar mi-au tras o bătaie. După ce am terminat cele patru clase primare părinții m-au întrebat dacă vreau să merg mai departe la liceu sau rămân la munca câmpului. Eu știam cum este la câmp, mergeam la prășit, la arat desculț, nu am răcit niciodată. Ei m-au întrebat dacă vreau să merg la Dorohoi la liceu. Eu m-am gândit că dacă stau aici la munca asta la câmp nu e treabă bună, mai bine merg la liceu. Am mers la liceu, am dus-o destul de bine. Îmi plăceau foarte mult științele naturale și mergeam la bibliotecă unde citeam doar cărți de medicină și anatomie. Matematica nu-mi plăcea deloc. Îmi spuneam că nu au nici o importanță formulele acelea, așa gândeam eu, frații mei au fost buni la matematică, cel mai mare chiar a urmat acest domeniu și a ajuns profesor, cel mai mic a făcut chimie industrială. După ce a terminat liceul a venit în București să dea la teatru. Ce să faci, nu aveam nici o cunoștință, nici bani, au dormit prin gară cu încă un coleg, nu a luat examenul de admitere, bineînțeles.
Mie îmi plăcea medicina și la bibliotecă citeam toate cărțile, matematica o duceam târâș-grăpiș așa, 5 sau 6 luam. Odată mi-a pus un 4 și îmi era frică de faptul că o să mă lase corigent. Cum să merg acasă să le spun părinților că nu am trecut la matematică? Părinții îmi cărau alimente, eu stăteam la internat și ei îmi aduceau făină, brânză, bani nu prea îmi aduceau că nu aveau.
Este clar că Dorohoiul era altceva în raport cu Darabaniul. Cum ați găsit orașul ca adolescent, cum vă imaginați că va fi și cum a fost întâlnirea cu fosta reședință de județ?
Abia așteptam să ajung, când am fost prima dată parcă auzisem eu de Dorohoi, dar îmi imaginam că este așa departe. Prima dată am mers într-un camion așa mare, descoperit plin cu praf, nu erau mașini precum astăzi. Cum am ajuns, m-am dus la librărie și mi-am cumpărat niște caiete, creioane, hârtii. Îmi plăcea să merg să văd, că auzisem eu că Dorohoiul acesta este așa de grozav. Atunci am luat niște hârtie albastră pe care o punea pe catedră învățătoarea. Am zis să cumpăr să-i dau și eu să pună, nu mai era doamna Lazăr, venise altcineva. Când era să rămân corigent am învățat pentru teză, eu pricepeam matematica așa, dar nu îmi plăcea, nu o aprofundam. Am învățat pentru teză, și când a venit cu tezele corectate, eu dacă aveam patru am învățat serios, profesorul m-a întrebat cine a stat în stânga mea, în spate sau în față ca să vadă dacă nu am copiat, că teza o făcusem bună. Până la urmă s-a convins că nu copiasem și mi-a pus 10, nu a avut ce să facă, am făcut eu după un algoritm al meu, eu pricepeam, dar nu vedeam în matematică o meserie de viitor. Am avut probleme și când am terminat liceul.
Era profesorul de științe naturale, domnul Florea, de care îmi plăcea foarte mult. El a făcut un cerc de științe naturale unde mergeam și eu, citeam tot ce apărea și prin librării, citeam Babeș, Pasteur. Eram cunoscut că știam bine la această disciplină. La sfârșitul liceului trebuia să ai o adeverință, pe care era notat unde vrei să dai la facultate, pe care ți-o dădea secretara. M-am dus la secretară și când a auzit că vreau la medicină mi-a spus că este fiul directorului, fiul nu știu cui, tu vrei acolo când aceștia au toți 10? Mi-a dat adeverință și m-am înscris la Iași. Am avut bani 100 de lei, m-a costat drumul 30 de lei dus, 30 de lei întors, ca să mănânc mergeam în piață și cumpăram merele cele mai ieftine. Nu aveam bani, m-am dus la facultate cu o traistă legată în trei colțuri în care aveam niște cărți de medicină. Am stat într-un dormitor cu ceilalți care veniseră cu geamantane sau valize. Eu m-am pus să dorm, ceilalți jucau cărți, erau unși cu toate alifiile, mai dăduseră examen, și comentau că eu dormeam. După examenul de admitere m-au anunțat printr-o carte poștală că de la Liceul „Ghica Vodă” din Dorohoi, dintre toți care au dat examen eu am fost singurul care am reușit. Eu știam foarte multă anatomie pentru că învățasem în liceu. Dintre cei care aveau doar zece pe linie în școală nu a reușit nici unul, doar eu.
Când ați avut prima dată sentimentul că acesta este lucrul pe care trebuie să-l faceți în viață?
Când eram la liceu, în primul sau al doilea an, am găsit într-o grămadă de gunoi nişte fascicule dintr-o carte de medicină, erau rupte și aruncate acolo. Eu le-am luat, le-am cusut cu sfoară, le-am citit și mi-au plăcut. Însă mi-am spus că nu era dat prea clar acolo cum să coși după operație, care este treaba cu țesuturile, cum se despart ele. Nu prea m-au lămurit, dar știu că acele hârtii le-am păstrat cu mare sfințenie, le-am citit și atunci m-am hotărât că eu doctor trebuie să mă fac. Acele hârtii mi-au schimbat definitiv destinul.
Spre ce profesori din facultate vă îndreptați astăzi cu recunoștință, ca spre niște oameni care v-au marcat făcându-vă să vă iubiți și mai mult meseria?
Mie mi-a plăcut chirurgia de la început, influențat și de hârtiile acelea de care vă spuneam. Disciplina chirurgie am făcut-o cu profesorul Vladimir Buțureanu, un om foarte liniștit și la locul lui. Mai era și profesorul Gheorghe Chipail, dar el era cam infatuat, și țin minte când se dădea raportul de gardă mă duceam și eu să văd ce discută și cum se face, iar Chipail și cu Buțureanu stăteau spate în spate, nu se înțelegeau deloc. În acea perioadă chiar se spunea în Iași despre unii sau alții că sunt prieteni ca Buțureanu și Chipail. Toți știau că se certau între ei. Buțureanu era mult mai bun, el fusese arestat pe motive politice. La un moment dat cineva din Iași i-a spus patriarhului de atunci că este un chirurg foarte bun care stă în pușcărie și oamenii suferă, chirurgia suferă. Atunci patriarhul a vorbit cu Dej, iar acesta a dat dispoziție ca Buțureanu să fie eliberat. Era foarte bun, avea un talent extraordinar. Mergeam la spital, stăteam de gardă noaptea pe săli, nu în pat, eu eram un tip foarte puternic, rezistent. Chiar și în operație m-au luat, ceea ce a însemnat un mare lucru pentru mine. Am văzut câteva operații făcute de Buțureanu și opera foarte bine, foarte frumos.
„Dacă făceai politică sau erai membru de partid aveai numai note de zece”
Când am terminat facultatea trebuia să profesezi trei ani de zile la țară. Pe atunci, dacă făceai politică sau erai membru de partid aveai numai note de zece. Eu la igienă nu învățam, la organizare sanitară nu învățam, se făcea marxism, nu învățam. Mă ocupam de materiile importante, medicină internă, chirurgie în special. Când am dat examenul de final, colegii care făceau politică aveau doar zece și au avut dreptul să-și aleagă primii unde să meargă. Toți și-au luat post pe lângă Iași, eu mi-am spus că vreau cât mai departe și așa am ajuns la Comănești, în județul Bacău. În plus, am vrut să fiu și mai departe de casă. Mie locurile natale îmi plăceau foarte mult, dar când îmi aduceam aminte de coarnele plugului, de prășit, cum stăteai în soare sau cum mergeam pe jos pentru că tata nu a avut căruță, era vai de mine. Cu mama mergeam pe jos, ne trezea cu noaptea-n cap, ca atunci când răsărea soarele să fim pe ogor, pentru că la amiază soarele arde foarte tare. Mai stăteam în colibă la amiază sau când ploua. La un moment dat mama, când ne-a prins o ploaie, și a început să intre apa și prin paiele de pe colibă m-a luat în brațe ca să mă protejeze, iar apa curgea pe ea. Ţinea foarte mult la mine pentru că și eu munceam foarte mult, aproape cot la cot cu părinții mei.
Legislația de atunci îți dădea voie ca din acești trei ani de stagiu, un an să-l poți face la un spital din aproprierea dispensarului unde erai repartizat. Eu mi-am spus că vreau la spital, chiar dacă luam bani mai puțini, învățam mult mai multe acolo. Așa am lucrat un an de zile la spitalul din Comănești. Cei de acolo au văzut că eu știam, scriam medicamente, nu era ca acum, trebuia să scrii pe rețetă ce doză să ia fiecare pacient. O colegă de-a mea a scris o rețetă, dar nu știa dozele și a venit farmacista și a făcut un scandal că dacă dă o asemenea rețeta îl omoară pe bolnav. Când a plecat în concediu doctorul din spital de la secția de ginecologie m-a lăsat pe mine, când a plecat cel de la chirurgie la fel, la pediatrie la fel. Aici am avut probleme. Mie pediatria, drept să vă spun, nu prea mi-a plăcut în facultate, copiii erau frumoși, dar nu prea am citit eu la pediatrie mare lucru. I-am spus atunci medicului că eu nu prea mă pricep la pediatrie, nu știu dozele, nu știu cum să-i hrănesc. Era un doctor Vătavu, soția lui era farmacistă, și mi-a spus: „Lasă domnule că te descurci tu!”. Într-adevăr, mi-a fost foarte greu, dar m-am descurcat.
Părinţii: „Cum, tu, doctor, ceri de la noi?”
Țin minte că venise un copil intoxicat cu niște medicamente, era noaptea, i-am băgat o sondă și cu o pâlnie i-am pus apă și l-am spălat. I-am făcut și niște injecții și a doua zi copilul a plecat acasă. După un an la spitalul din Comănești trebuia să merg la circumscripția mea la Dărmănești, dar cei de acolo au făcut demersuri să mai rămân un an în spital. Directorul spitalului Garagață, a făcut cerere la Raion, la Moinești, să mă mai lase un an la spital. Până la urmă, am făcut doi ani la spital. Aveam salariul mic. Câștigam 700 de lei, 500 dădeam pe gazdă și 200 pe masă la spital. Nu mai rămâneam cu nimic. Țin minte că aveam ciorapii rupți și am scris acasă să-mi mai trimită niște bani că nu am. Aoleu ce mi-au făcut: „Cum, tu, doctor, ceri de la noi?”. Până la urmă am lăsat așa, m-am descurcat eu. În al treilea an nu s-a mai putut și am plecat la Dărmănești la dispensar. Acolo am stat un an, timp în care am învățat foarte mult pentru rezidențiat.
Veneau acolo în control de la regiune din Bacău și îmi cereau registrul cu bolnavii pelagroși, sifilitici, tuberculoși, dar eu am pus un agent sanitar să scrie registrele astea că aveam de învățat. Pentru că nu erau în regulă, îmi dădeau amenzi, și de câte ori veneau tot mă amendau. La sfârșitul stagiului, m-am dus la regiune și m-au întrebat unde vreau să dau rezidențiatul. Când le-am spus că la București au zis cum să merg eu acolo când am atâtea amenzi? Trebuia de acolo să-mi dea o notă pentru stagiu, maxim era 20. Era un doctor pe regiune Ursachi, foarte rău care mi-a dat 15. Eu nu eram nici membru de partid. M-am dus și am dat la București cu gândul că n-or fi cei de acolo mai deștepți decât mine. Mi-am spus că acolo ai posibilități să te ridici, nu este ca la Iași, acolo se frământă toate problemele profesionale. După ce am reușit, Ursachi m-a chemat și mi-a spus că îmi dă post în Bacău la secția de chirurgie, doar să rămân acolo. (Alexandru D. AIOANEI)
CITIȚI ȘI: Academicianul Dănăilă: „Am făcut toată viaţa numai ce mi-a plăcut” II
Citind materialele care circulă despre domnia sa pe internet, interviurile acordate, urmărind emisiunile în care a fost invitat, te întrebi: de unde atâta forță de a răzbate? Cariera lui Leon Dănăilă nu a fost deloc una lină, nu a fost respectat întotdeauna și nici ajutat pentru a-și pune în aplicare ideile inovatoare. Însă a reușit. A reușit pentru că la un moment dat talentul și dăruirea sa au devenit indispensabile. Dărăbăneanul cu o sănătate de fier și o rezistență fizică extraordinară, specifică țăranului din nordul Moldovei și-a construit o lume a lui, o lume în care bolnavul era centrul în jurul căruia gravitau toate celelalte. Toate energiile, toate resursele trebuiau puse în slujba celui aflat în suferință. Puțini sunt cei care au rezistat să trăiască într-un astfel de mediu, dar cei care au reușit îi calcă pe urme magistrului care, la rândul său spune că are cui transmite profesia mai departe.
A enumera realizările lui Leon Dănăilă este de prisos. Născut la Darabani pe 1 iulie 1933, acesta a avut o viață care se confundă cu neurochirurgia. Își iubește enorm locurile natale, dar a urât întotdeauna viața țăranului care se trezea dimineața la orele 3-4 şi mergea 10 km pe jos pentru a-și lucra pământul. Astăzi întreaga activitate medicală, didactică și de cercetare îi este recunoscută prin numeroase premii, dar mai mult decât atât, prin faptul că a fost invitat să facă parte din colegiile de redacție ale unor reviste medicale prestigioase din străinătate. I se spune sculptorul de creiere, iar prin mâinile sale au trecut zeci de mii de oameni, de la lideri de stat la simpli muncitori sau țărani.
Era ultima zi a lunii mai și cred că cea mai călduroasă din 2016 până atunci. Ajung în curtea Spitalului „Alexandru Obregia” și caut clinica de Neurochirurgie Cardiovasculară. Știu că acolo, de trei decenii, operează dărăbăneanul Leon Dănăilă. După ce parcurg un hol întunecos dau peste o ușă pe care scrie „Toate consultațiile sunt gratuite”. Am ajuns cu 5 minute mai devreme și nu îndrăznesc să intru. Într-un final, bat la ușă și pășesc în cabinet. Descopăr un bătrânel cu părul alb, care pare că se simte mult mai în largul lui în halatul alb decât în uniforma de academician. Îi spun că am venit să depănăm amintiri, să vorbim despre oameni și locuri. Faţă de numeroasele interviuri pe care le-a dat sau de aparițiile în emisiuni, acest interviu este dedicat dărăbănenilor, din partea lor am venit, pentru ca ei să afle povestea unuia de-al lor, care reprezintă personalitatea numărul 1 a oraşului de pe malul Prutului. Discuția a decurs lin și parcă timpul s-a oprit în loc. Aș fi dorit să atingem mult mai multe subiecte, dar când am văzut că interviul risca să depășească două ore am decis să mai comprim discuția. Nu am vrut să-l răpesc prea mult pe Leon Dănăilă de la căpătâiul bolnavilor săi.
Domnule academician, ne-am propus ca în această discuție, în primul rând să depănăm amintiri, să vorbim despre locuri și oameni și vă invit să ne întoarcem în timp și să ne spuneți ce imagini, ce tablouri vă revin în minte când vă gândiți la anii copilăriei? Cum vă mai proiectați astăzi în memorie chipurile părinților, colegii, școala, strada din Darabani pe care ați alergat în primii ani din viață?
Sigur, sunt amintiri foarte frumoase, foarte plăcute pe care le păstrez în icoana sufletului meu și nu le pot uita niciodată. Eu am avut o viață frumoasă, mi-a plăcut copilăria și îmi aduc aminte cu plăcere și de locuri și de prietenii de acolo, de oamenii din Darabani, de acest loc binecuvântat de Dumnezeu care a dus la apariția multor personalități de seamă. Sigur, începuturile și copilăria mea au fost destul de dificile, într-o oarecare măsură, prin faptul că părinții mei erau de o factură mai mediocră din punct de vedere intelectual, prin faptul că tata nu știa carte, mama avea patru clase primare. Ea era foarte inteligentă și țin minte că de mici ne citea povești de Creangă sau fragmente din diferite romane pe care le ascultam cu mare plăcere.
Sigur că am muncit foarte mult în această perioadă ca să-mi ajut părinții. Am lucrat la munca câmpului care este o muncă foarte dificilă. Eu am mai avut doi frați, unul mai mare care a decedat și unul mai mic care trăiește la Iași. Ei au fost mai bolnăvicioși, fratele mai mare a avut un leucom la ochi, și era mai protejat de familie iar fratele mai mic era și el mai slab, și țin minte că atunci când era mai mic părinții mei l-au vândut pe geam, cum se obișnuia, în speranța că se va recupera și va trece peste multe clipe grele și boli pe care le-a avut. În schimb, eu am fost cel mai puternic dintre toți și din cauza aceasta, de regulă, mă luau pe mine la muncile câmpului. Aveam 3 ha de pământ la distanțe foarte diferite de casă, o parte lângă Bajura, o parte lângă Cuza Vodă și o parte la pădurea Buleandra. Primăvara, în special, mergeam cu diferite persoane la arat. Chiar dacă nu era atât de cald noi umblam desculț, doar duminica ne încălțam. Nici nu aveam posibilitatea de a ne încălța, dar așa era pe atunci obișnuința, umblam desculți prin noroaie, prin gloduri mari de pe ulițe.
Bunica mea stătea mai spre sat și erau niște ulițe glodoase, cu noroi până la genunchi, dar mă duceam cu mare plăcere la ea. Bunicii aveau o prisacă și mâncam miere, punea o sită pe cap și scotea fagurii din știubei, iar eu asistam curios, îmi plăcea foarte mult să mă uit. Bunicul a decedat mai devreme. Crețu îl chema. Era un om foarte gospodar, considerat unul din fruntașii satului la vremea respectivă, fapt pentru care la cimitir i-au dat loc pe aleea principală. Toți cei de pe vremea respectivă țineau la ei. Bunicul era un om puțin mai dur, avea și armă de vânătoare atunci. Când cineva nu se ținea de treabă îi mai amenința cu arma, dar mai mult în glumă că nu a împușcat pe nimeni. Avea o casă cum erau toate la vremea respectivă, cu pereți de lut, cu geamuri mici și cu prispă. Țin minte că la Paști le dădea cu lut, le fățuia, mai ales bunica mea care era foarte gospodină. Aveau cămăși naționale frumoase, pe care le spălau la sărbători. Bunica provenea din familia Timofte, fapt pentru care am fost rudă cu Leon Timofte, unul din primii intelectuali importanți din Darabani. Tatăl lui era frate cu bunica. Ei stăteau lângă noi pe strada principală.Mașini pe atunci nu erau, dar când trecea câte o căruță de ridica un praf de învăluia toată casa.
Ați trăit și vremea grelelor încercări ale războiului și foametei, iar peste noapte Darabaniul a devenit loc de răspântie a trei hotare. Cum a perceput copilul Leon Dănăilă aceste realități dramatice?
Eu îmi aduc aminte că în timpul războiului a fost foarte greu. Tatăl meu a fost concentrat pe front, iar după ce s-a încheiat războiul a venit acasă într-o noapte îmbrăcat în femeie. Îi era frică că atunci ajunseseră la putere comuniștii, unii dintre ei evrei, cu toate că el i-a ajutat în momentele lor grele. Țin minte că a fost o perioadă tristă când i-au adunat și i-au dus la Bug, în Transnistria. El se mai ducea noaptea și le spunea că s-a discutat că o să le ia proprietățile și o să-i deporteze. Rușii au intrat în sat într-o dimineață dinspre pădurea Buleandra, chiar pe lângă casa noastră. În fața casei a apărut un rus cu o pușcă automată. Eu eram la geam din întâmplare, dar s-a nimerit că l-am văzut. S-a uitat pe strada principală în stânga și în dreapta, apoi a făcut semn și ulterior au venit ceilalți soldați. Mi-a fost frică atunci deoarece unul dintre ei a intrat în casă și a cerut un pahar cu apă. A luat paharul s-a uitat la el dacă e curat și i-a plăcut, a băut apa și a plecat, nu ne-a făcut nimic. Apoi s-au instalat în Darabani, și-au organizat bucătării, făceau mâncare, aduceau vite de prin grădini, de la oameni. Țin minte că era un soldat Ivan care ținea la copii foarte mult, ne spunea că are și el copii acasă. El făcea mâncare și cu gălețile cu ciorbă mergea în marginea satului, unde erau soldați prin tranșee. Ivan mă lua și pe mine și mă punea pe cal, iar el mergea pe jos cu gălețile. Perioada foametei a fost foarte grea.
Eu, drept să vă spun că, nu prea îmi plăcea la școală. Nu îmi plăcea din două motive. Odată învățătoare era o doamnă pe nume Lazăr, soția unui preot. Eu dacă făceam acasă cea mai multă treabă, uneori mă mai și certam cu părinții și le spuneam să-i mai ia și pe ceilalți doi fraţi, nu doar pe mine.Nu prea îmi făceam lecțiile. Iar învățătoarea mă pedepsea, îmi dădea cu linia la palmă, odată chiar i s-a rupt linia de palma mea, apoi mă punea în genunchi pe coji de nucă, nu doar pe mine, și pe alții îi pedepsea pentru că mergeam la câmp și nu prea ne făceam noi lecțiile. Era foarte rea învățătoarea. Învățătoarea și preotul locuiau lângă școală și țin minte că într-o toamnă a adus niște popușoi acasă și ne-a luat pe noi să-i desfacem. Eu mai râdeam pe acolo și a venit doamna Lazăr și mi-a dat cu un cocean în cap, așa nu o iubeam deloc. Nu au stat mult, a plecat preotul și cu ea. Apoi acasă îmi controlau carnetul de la școală și dacă luam note mici mă băteau că nu învățam.
La un moment dat, am luat hotărârea să nu mă mai duc la școală. Era o grădina mare cu porumb lângă noi, dimineața mergeam și stăteam acolo, la amiază când vedeam că elevii veneau acasă, ieșeam și veneam și eu cu ei. Mă întrebau părinții „Ai fost la școală?”, iar eu răspundeam „Da, am fost”. Până când au aflat și iar mi-au tras o bătaie. După ce am terminat cele patru clase primare părinții m-au întrebat dacă vreau să merg mai departe la liceu sau rămân la munca câmpului. Eu știam cum este la câmp, mergeam la prășit, la arat desculț, nu am răcit niciodată. Ei m-au întrebat dacă vreau să merg la Dorohoi la liceu. Eu m-am gândit că dacă stau aici la munca asta la câmp nu e treabă bună, mai bine merg la liceu. Am mers la liceu, am dus-o destul de bine. Îmi plăceau foarte mult științele naturale și mergeam la bibliotecă unde citeam doar cărți de medicină și anatomie. Matematica nu-mi plăcea deloc. Îmi spuneam că nu au nici o importanță formulele acelea, așa gândeam eu, frații mei au fost buni la matematică, cel mai mare chiar a urmat acest domeniu și a ajuns profesor, cel mai mic a făcut chimie industrială. După ce a terminat liceul a venit în București să dea la teatru. Ce să faci, nu aveam nici o cunoștință, nici bani, au dormit prin gară cu încă un coleg, nu a luat examenul de admitere, bineînțeles.
Mie îmi plăcea medicina și la bibliotecă citeam toate cărțile, matematica o duceam târâș-grăpiș așa, 5 sau 6 luam. Odată mi-a pus un 4 și îmi era frică de faptul că o să mă lase corigent. Cum să merg acasă să le spun părinților că nu am trecut la matematică? Părinții îmi cărau alimente, eu stăteam la internat și ei îmi aduceau făină, brânză, bani nu prea îmi aduceau că nu aveau.
Este clar că Dorohoiul era altceva în raport cu Darabaniul. Cum ați găsit orașul ca adolescent, cum vă imaginați că va fi și cum a fost întâlnirea cu fosta reședință de județ?
Abia așteptam să ajung, când am fost prima dată parcă auzisem eu de Dorohoi, dar îmi imaginam că este așa departe. Prima dată am mers într-un camion așa mare, descoperit plin cu praf, nu erau mașini precum astăzi. Cum am ajuns, m-am dus la librărie și mi-am cumpărat niște caiete, creioane, hârtii. Îmi plăcea să merg să văd, că auzisem eu că Dorohoiul acesta este așa de grozav. Atunci am luat niște hârtie albastră pe care o punea pe catedră învățătoarea. Am zis să cumpăr să-i dau și eu să pună, nu mai era doamna Lazăr, venise altcineva. Când era să rămân corigent am învățat pentru teză, eu pricepeam matematica așa, dar nu îmi plăcea, nu o aprofundam. Am învățat pentru teză, și când a venit cu tezele corectate, eu dacă aveam patru am învățat serios, profesorul m-a întrebat cine a stat în stânga mea, în spate sau în față ca să vadă dacă nu am copiat, că teza o făcusem bună. Până la urmă s-a convins că nu copiasem și mi-a pus 10, nu a avut ce să facă, am făcut eu după un algoritm al meu, eu pricepeam, dar nu vedeam în matematică o meserie de viitor. Am avut probleme și când am terminat liceul.
Era profesorul de științe naturale, domnul Florea, de care îmi plăcea foarte mult. El a făcut un cerc de științe naturale unde mergeam și eu, citeam tot ce apărea și prin librării, citeam Babeș, Pasteur. Eram cunoscut că știam bine la această disciplină. La sfârșitul liceului trebuia să ai o adeverință, pe care era notat unde vrei să dai la facultate, pe care ți-o dădea secretara. M-am dus la secretară și când a auzit că vreau la medicină mi-a spus că este fiul directorului, fiul nu știu cui, tu vrei acolo când aceștia au toți 10? Mi-a dat adeverință și m-am înscris la Iași. Am avut bani 100 de lei, m-a costat drumul 30 de lei dus, 30 de lei întors, ca să mănânc mergeam în piață și cumpăram merele cele mai ieftine. Nu aveam bani, m-am dus la facultate cu o traistă legată în trei colțuri în care aveam niște cărți de medicină. Am stat într-un dormitor cu ceilalți care veniseră cu geamantane sau valize. Eu m-am pus să dorm, ceilalți jucau cărți, erau unși cu toate alifiile, mai dăduseră examen, și comentau că eu dormeam. După examenul de admitere m-au anunțat printr-o carte poștală că de la Liceul „Ghica Vodă” din Dorohoi, dintre toți care au dat examen eu am fost singurul care am reușit. Eu știam foarte multă anatomie pentru că învățasem în liceu. Dintre cei care aveau doar zece pe linie în școală nu a reușit nici unul, doar eu.
Când ați avut prima dată sentimentul că acesta este lucrul pe care trebuie să-l faceți în viață?
Când eram la liceu, în primul sau al doilea an, am găsit într-o grămadă de gunoi nişte fascicule dintr-o carte de medicină, erau rupte și aruncate acolo. Eu le-am luat, le-am cusut cu sfoară, le-am citit și mi-au plăcut. Însă mi-am spus că nu era dat prea clar acolo cum să coși după operație, care este treaba cu țesuturile, cum se despart ele. Nu prea m-au lămurit, dar știu că acele hârtii le-am păstrat cu mare sfințenie, le-am citit și atunci m-am hotărât că eu doctor trebuie să mă fac. Acele hârtii mi-au schimbat definitiv destinul.
Spre ce profesori din facultate vă îndreptați astăzi cu recunoștință, ca spre niște oameni care v-au marcat făcându-vă să vă iubiți și mai mult meseria?
Mie mi-a plăcut chirurgia de la început, influențat și de hârtiile acelea de care vă spuneam. Disciplina chirurgie am făcut-o cu profesorul Vladimir Buțureanu, un om foarte liniștit și la locul lui. Mai era și profesorul Gheorghe Chipail, dar el era cam infatuat, și țin minte când se dădea raportul de gardă mă duceam și eu să văd ce discută și cum se face, iar Chipail și cu Buțureanu stăteau spate în spate, nu se înțelegeau deloc. În acea perioadă chiar se spunea în Iași despre unii sau alții că sunt prieteni ca Buțureanu și Chipail. Toți știau că se certau între ei. Buțureanu era mult mai bun, el fusese arestat pe motive politice. La un moment dat cineva din Iași i-a spus patriarhului de atunci că este un chirurg foarte bun care stă în pușcărie și oamenii suferă, chirurgia suferă. Atunci patriarhul a vorbit cu Dej, iar acesta a dat dispoziție ca Buțureanu să fie eliberat. Era foarte bun, avea un talent extraordinar. Mergeam la spital, stăteam de gardă noaptea pe săli, nu în pat, eu eram un tip foarte puternic, rezistent. Chiar și în operație m-au luat, ceea ce a însemnat un mare lucru pentru mine. Am văzut câteva operații făcute de Buțureanu și opera foarte bine, foarte frumos.
„Dacă făceai politică sau erai membru de partid aveai numai note de zece”
Când am terminat facultatea trebuia să profesezi trei ani de zile la țară. Pe atunci, dacă făceai politică sau erai membru de partid aveai numai note de zece. Eu la igienă nu învățam, la organizare sanitară nu învățam, se făcea marxism, nu învățam. Mă ocupam de materiile importante, medicină internă, chirurgie în special. Când am dat examenul de final, colegii care făceau politică aveau doar zece și au avut dreptul să-și aleagă primii unde să meargă. Toți și-au luat post pe lângă Iași, eu mi-am spus că vreau cât mai departe și așa am ajuns la Comănești, în județul Bacău. În plus, am vrut să fiu și mai departe de casă. Mie locurile natale îmi plăceau foarte mult, dar când îmi aduceam aminte de coarnele plugului, de prășit, cum stăteai în soare sau cum mergeam pe jos pentru că tata nu a avut căruță, era vai de mine. Cu mama mergeam pe jos, ne trezea cu noaptea-n cap, ca atunci când răsărea soarele să fim pe ogor, pentru că la amiază soarele arde foarte tare. Mai stăteam în colibă la amiază sau când ploua. La un moment dat mama, când ne-a prins o ploaie, și a început să intre apa și prin paiele de pe colibă m-a luat în brațe ca să mă protejeze, iar apa curgea pe ea. Ţinea foarte mult la mine pentru că și eu munceam foarte mult, aproape cot la cot cu părinții mei.
Legislația de atunci îți dădea voie ca din acești trei ani de stagiu, un an să-l poți face la un spital din aproprierea dispensarului unde erai repartizat. Eu mi-am spus că vreau la spital, chiar dacă luam bani mai puțini, învățam mult mai multe acolo. Așa am lucrat un an de zile la spitalul din Comănești. Cei de acolo au văzut că eu știam, scriam medicamente, nu era ca acum, trebuia să scrii pe rețetă ce doză să ia fiecare pacient. O colegă de-a mea a scris o rețetă, dar nu știa dozele și a venit farmacista și a făcut un scandal că dacă dă o asemenea rețeta îl omoară pe bolnav. Când a plecat în concediu doctorul din spital de la secția de ginecologie m-a lăsat pe mine, când a plecat cel de la chirurgie la fel, la pediatrie la fel. Aici am avut probleme. Mie pediatria, drept să vă spun, nu prea mi-a plăcut în facultate, copiii erau frumoși, dar nu prea am citit eu la pediatrie mare lucru. I-am spus atunci medicului că eu nu prea mă pricep la pediatrie, nu știu dozele, nu știu cum să-i hrănesc. Era un doctor Vătavu, soția lui era farmacistă, și mi-a spus: „Lasă domnule că te descurci tu!”. Într-adevăr, mi-a fost foarte greu, dar m-am descurcat.
Părinţii: „Cum, tu, doctor, ceri de la noi?”
Țin minte că venise un copil intoxicat cu niște medicamente, era noaptea, i-am băgat o sondă și cu o pâlnie i-am pus apă și l-am spălat. I-am făcut și niște injecții și a doua zi copilul a plecat acasă. După un an la spitalul din Comănești trebuia să merg la circumscripția mea la Dărmănești, dar cei de acolo au făcut demersuri să mai rămân un an în spital. Directorul spitalului Garagață, a făcut cerere la Raion, la Moinești, să mă mai lase un an la spital. Până la urmă, am făcut doi ani la spital. Aveam salariul mic. Câștigam 700 de lei, 500 dădeam pe gazdă și 200 pe masă la spital. Nu mai rămâneam cu nimic. Țin minte că aveam ciorapii rupți și am scris acasă să-mi mai trimită niște bani că nu am. Aoleu ce mi-au făcut: „Cum, tu, doctor, ceri de la noi?”. Până la urmă am lăsat așa, m-am descurcat eu. În al treilea an nu s-a mai putut și am plecat la Dărmănești la dispensar. Acolo am stat un an, timp în care am învățat foarte mult pentru rezidențiat.
Veneau acolo în control de la regiune din Bacău și îmi cereau registrul cu bolnavii pelagroși, sifilitici, tuberculoși, dar eu am pus un agent sanitar să scrie registrele astea că aveam de învățat. Pentru că nu erau în regulă, îmi dădeau amenzi, și de câte ori veneau tot mă amendau. La sfârșitul stagiului, m-am dus la regiune și m-au întrebat unde vreau să dau rezidențiatul. Când le-am spus că la București au zis cum să merg eu acolo când am atâtea amenzi? Trebuia de acolo să-mi dea o notă pentru stagiu, maxim era 20. Era un doctor pe regiune Ursachi, foarte rău care mi-a dat 15. Eu nu eram nici membru de partid. M-am dus și am dat la București cu gândul că n-or fi cei de acolo mai deștepți decât mine. Mi-am spus că acolo ai posibilități să te ridici, nu este ca la Iași, acolo se frământă toate problemele profesionale. După ce am reușit, Ursachi m-a chemat și mi-a spus că îmi dă post în Bacău la secția de chirurgie, doar să rămân acolo. (Alexandru D. AIOANEI)
CITIȚI ȘI: Academicianul Dănăilă: „Am făcut toată viaţa numai ce mi-a plăcut” II
Te-ar mai putea interesa si: Leon Danaila
Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook.
Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.
Adauga un comentariu
Ultimele articole
COMENTARIUL SĂPTĂMÂNII De Ziua Națională, atenție la „profesorii” de patriotism!
De departe, cei mai zeloși în a preda astfel de lecții sunt politicienii. Iar un exemplu elocvent este chiar celebrul primar de Baia Mare. Într-un filmuleț pe internet, realizat acum câțiva ani într-un moment festiv, acesta rupea microfonul în două vorbind de „tradițiile sfinte”, de „gloria străbunilor”, de „scumpa noastră țară”, pe care trebuie să o apărăm cu sânge de nevredniciile ce vin asupra noastră, mai ales din Occident. De fapt, avem ... continuare »
S-au pus deja în vânzare biletele pentru ZN 2024. Organizatorii au făcut bilanțul ediției aniversare
50 de evenimente și concerte la care au participat 8000 de persoane, acesta este bilanțul celei de a zecea ediții a Zilelor Nordului, care a avut loc în 3-6 august la Darabani, cel mai nordic oraș al României. Vârful de audiență al festivalului a fost seara de vineri, când 2000 de persoane au participat la concertul Subcarpați din Poiana Teioasa. În aceeași seară au urcat pe scena Baba Dochia, Parov Stelar și ucrainenii de la Haydamaky. Cu casa plină s-au ... continuare »
Super spectacole, mega distracție în Poiana Teioasa la Zilele Nordului FOTO&VIDEO
Cea mai populară trupă prezentă ediția a 10-a a Zilelor Nordului a fost Subcarpați, care este prezentă pentru a 3-a oară la festivalul care promovează orașul Darabani în toată țara și chiar dincolo de granițe. Ritmurile electro și hip-hop în simbioză cu folclorul au electrizat efectiv Poiana Teioasa, înregistrând recordul de audiență în seara zilei de vineri. În pauza dintre Subcarpați și Haydamaky nu prea se mai găsea bere rece în Poiană, și datorită ... continuare »
ÎNCEPE Zilele Nordului! 50 de concerte și evenimente, ateliere și dezbateri, tururi gastronomice VEZI Programul detaliat
Unii dintre invitați susțin ateliere pentru festivalieri: scriere de versuri (Doru Pușcașu), libertate și fericire în muncă (Doru Șupeală de la Hacking Work), well-being pentru tineri (Teodora Popescu și Raluca Bejenariu de la Asociația În Dialog), min-maxing life (Sebastian Mahu) și producție de film (Anamaria Antoci). Diana Stafie facilitează primul atelier de foresight pe tema #viitorurilor comunităților mici din România, cu participarea a 20 de invitați din ... continuare »
Pentru Darabani, „ISTORIA rămâne cea mai frumoasă poveste”
Ultimii trei ani au adus școlii dărăbănene performanțe solide la disciplina Istorie. Să obții trei ani la rând locul I pe județ la olimpiada de profil, nu este un lucru ușor, și presupune multă muncă și pasiune. După Alexandra Gălușcă în 2020 și Rareș Mandache în 2022, Adriana Teioșanu, Andreea Timofte, Denisa Cliveț și-au adjudecat toate cele trei locuri de pe podium, la faza județeană a olimpiadei în 2023. Mai mult, punctajul bun obținut de Andreea ... continuare »
Sondaj
Darabaneanul lunii
Dărăbănenii se pot mândri cu încă un academician ”Gândul și sufletul meu se leagă…”
Slideshow
Stiri nationale si internationale
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare