Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

Prof. Mihai Rusu senior: „Cred că dacă aveam uraniu făceam și bomba atomică



Profesorul Mihai Rusu vorbește cu satisfacție și cu sentimentul datoriei împlinite despre cei 46 de ani petrecuţi în învățământ. A absolvit două facultăți, Chimie și Fizică ale căror cursuri le-a urmat la zi. Deși cunoscut mai mult pentru severitatea sa și pentru numărul mare de corigenți și repetenți pe care îi avea în fiecare an, profesorul Rusu a înregistrat și performanțe notabile ca dascăl. A avut opt elevi la faza națională a Olimpiadei de fizică, obținând chiar și un loc trei cu Radu Bichir. Dar dincolo de toate acestea, va rămâne în istoria orașului drept dărăbăneanul care a plecat în Europa cu o Dacia 1100 pentru a-l întâlni pe Lech Walesa. Pe la mijlocul lui octombrie l-am vizitat pe profesorul Mihai Rusu, pentru a afla povestea celui care a fost privit de generații de elevi cu o teamă sinceră dar și cu un respect profund.

D-le profesor, pentru început, vă invit să facem un mic excurs biografic.

Sunt născut în Darabani pe 8 noiembrie 1943. Părinții mei erau din Păltiniș, dar când m-am născut eu, ei locuiau în Darabani. Tatăl meu era tâmplar și avea atelier la strada principală (n.r.- lângă fabrica Comintex). Prin 1946 sau 1947 tatăl meu a primit de la socrul său un loc de casă la Păltiniș și ne-am mutat acolo. Am avut o copilărie foarte grea. Era pe timpul foametei, apoi au venit și bolșevicii peste noi. Socrul lui tata era considerat chiabur, iar în doi ani l-au terorizat atât de tare încât a murit, atât el cât și doi copii ai lui. Noi am avut mult de tras de pe urma acestor lucruri pentru că eram catalogați fii de chiaburi și am întâmpinat multe probleme.

Tatăl meu a fost militar în cadrul Regimentului VIII Vânători de Munte la Cernăuți și a luptat pe frontul de la Odesa. A fost decorat cu ordinul Crucea cu Spade. A pătimit și el multe. După război a stat prin spitale, fugea de ruși pentru că ei îl căutau și-l întrebau câți dintre ai lor a împușcat. La întoarcerea de pe front toate medaliile le-a aruncat în Siret ca să nu le găsească soldații ruși la el, aceştia fiind atunci în țară la noi. După ce s-a întors de pe front, tata a stat ascuns lângă Păltiniș într-o grotă, alături de alți doi cumnați ai lui ca să nu fie prins de ruși. Bunicul meu, tatăl tatălui, a murit în Primul Război Mondial. El niciodată nu a știut unde sunt osemintele tatălui său. În timpul foametei am avut noroc de bunicul, tatăl mamei, care fiind chiabur avea magaziile pline și râșniță. El ne dădea cu pumnul grăunțe și le râșneam. Nu mergeam la moară pentru că acolo ne mai furau din ele.

Sămăhoanca şi talanca

Așa erau vremurile, copiii de seama mea, dacă mă vedeau cu o turtiță în sân, fugeau după mine să mi-o ia, iar eu, ca să scap, mă urcam prin copaci. După foamete, a venit și prima stabilizare. Când regele a fost silit să abdice, părinții mei plângeau în casă și spuneau că dacă l-au fugărit pe rege va fi dezastru pentru noi, și așa a și fost. Se spunea că dacă vin rușii din Siberia vor mânca oaia cu tot cu talancă, și așa a fost: sămăhoanca și talanca. Prima stabilizare monetară din 1947 a mai fost cum a fost, dar cea de-a doua, din 1952, a reprezentat un dezastru pentru cei mai mulți. Deja din 1947 a început naționalizarea fabricilor, intrau intelectualii în puşcării și apoi a venit colectivizarea.

Cum au fost anii de școală în aceste condiții?

Școala generală am făcut-o la Păltiniș. În 1950 am intrat în clasa I, iar în 1957 am terminat. Eu am făcut șapte clase. Până să intru eu la liceu, acesta era de 3 ani. Am făcut parte din prima promoție cu 4 ani. În 1957 am dat admitere la Liceul „Grigore Ghica” din Dorohoi unde am intrat al treilea sau al patrulea. Pentru că tata nu era colectivist și nici întovărășit, am stat un an acasă. Anul următor, prin relații și fiind recomandat ca fiind nepotul unei profesoare de franceză din Botoșani am dat admitere la Liceul „Mihai Eminescu”. Am intrat și aici, dar tata nu vroia să mă dea la școală, el dorea să mă facă tâmplar și m-a mutat de la Botoșani la Darabani. Deja era al doilea an de când funcționa liceul de aici. După ce am terminat liceul, în 1962, am intrat în serviciu în învățământ. La început am predat la Horodiștea chimie și fizică și pentru că erau școli mici mi-au mai dat și orele de sport ca și completare.

De la Horodiștea (foto stânga) m-au mutat la Concești. Acolo era un director, Neculae Cucu, care avea patru clase. Nici nu știa să semneze, că așa era atunci, comuniștii își puneau oamenii lor. Din cauza lui, în 1964, am plecat în Valea Jiului inspector cu spațiul locativ. De la Petroșani m-au luat în armată. Am făcut armata la Timișoara într-o fostă unitate sovietică. Am dus-o bine și acolo pentru că eu mă mai pricepeam la electronice de pe atunci și m-au pus la transmisiuni. Un maior neamț a pus ochii pe mine și nu am mai avut probleme. Mereu primeam învoieli pentru a ieşi în oraș, dar odată m-au băgat la arest pentru că am ieșit prin gard. Ei vroiau să mă trimită la Facultatea de Electronică ca să lucrez apoi în armată. După eliberare m-au mai ținut încă două săptămâni acolo ca să mă convingă. Până la urmă, m-au lăsat în pace. Le-am spus că mai bine rămân măturător pe stradă decât în armată și atunci s-au lăsat păgubași. La jumătate de an de la eliberare m-am căsătorit. Apoi a venit primul copil, Mihaela, iar când ea avea două luni am plecat la facultate.

Din crâşmă...la facultate-19 candidaţi pe un loc

De unde ați avut totuși această ambiție de a merge la facultate având familie și copil și trecând câțiva ani de la terminarea liceului?

În viața mea am fost un om foarte ambițios. Adică, în momentul în care îmi pun în gând să fac ceva, mă duc și lupt până la capăt, nu mă interesează greutățile pe care le întâlnesc. Dacă am o idee, o duc până la capăt, dar înainte o analizez bine, ca să nu intru în înfundătură. Am mers odată la un vin cu profesorii Huțanu și Mihăescu, bunii mei prieteni. Atunci Mihăescu m-a jignit spunându-mi că nu-s în stare de nimic. Eu am ieșit din crâșmă şi am mers acasă. Atunci stăteam într-o dugheană de asta și i-am spus nevestei să pregătească o cămașă, diploma de bacalaureat și niște bani de drum și am plecat la Iași. După cinci zile am venit student la Chimie, ca să-i arăt celui care m-a supărat că eu sunt în stare de ceva.

Era în 1967, am dat admiterea în toamnă că au fost scoase locurile rămase libere din vară și unde a fost o concurență de 19 candidați pe un loc. Soția mea era profesoară la Lișmănița. După ce ne-am căsătorit, amândoi am ținut ore acolo şi făceam naveta pe jos. Eu după ce am fost admis la facultate am vrut să o mut la Concești la socri, fiind și cu copil mic. Am intenţionat s-o transfer prin Inspectorat, dar nu s-a putut. Atunci am făcut scris la Minister, iar peste câteva zile am primit răspuns: „Începând cu 1 septembrie 1967 soția d-voastră este încadrată la Concești”. La finalul facultății am primit repartiție de la Minister.

Mie mi-a plăcut o parte a chimiei, cea anorganică. Fizica, pe de altă parte, o aveam în sânge. Cu Facultatea de fizică am luat-o de la capăt, nu mai aveam nici concedii. La liceu era atunci director Gheorghe Pleșca, foarte înțelegător și îmi dădea voie să plec. Mergeam la laboratoare și, în primul rând, la examene. În anul cinci am dat opt examene într-o singură sesiune, adică în trei săptămâni. Plecam dimineața cu mașina de la Darabani, intram pe la amiază în examen și seara eram înapoi acasă pentru că a doua zi aveam ore. În 1980 am absolvit și a doua facultate. Între timp am dat definitivatul cu chimia. De fapt, în 1979 am terminat ultimul an de facultate dar examenul de stat (n.r.-de diplomă) l-am dat în 1980.

„Sănătatea e condusă de un contabil, iar învățământul de toți troglodiții”



De unde opțiunea Darabani atunci când ați fost repartizat?

Părinții mei erau din Păltiniș iar socrii erau din Concești. Eu am ales la mijloc. Cu mașina ajungeam uşor atât într-o parte, cât și în cealaltă. Am fost cooptat pentru o catedră universitară,  dar nu am acceptat. Parcă am fost legat de Darabaniul acesta! Am avut posibilitatea să merg la Suceava. La Iași, la repartiție, mă rugau, dar am refuzat. Familia, copiii (până să termin prima facultate am mai făcut doi copii) mă legau de acest oraș. Am avut N oportunități. Puteam să merg și la Electrocontact la Botoșani, după a doua facultate, dar nu am fost tentat.

Dragoste pentru învățământ am avut tot timpul, de asta am rămas o viață întreagă cu catalogul sub braț. Dar ceea ce se întâmpla în ultima perioadă m-a făcut să am un sentiment de repulsie faţă de şcoală. După ce am ieșit la pensie, o singură dată am mai intrat în cancelarie. Acest Minister al Educației să aibă 20 de miniștri după Revoluție, fiecare schimbând legea la rândul său, e ceva dezastruos. Fiecare cu mintea lui. Ce visa noaptea venea a doua zi și punea să se facă. Sănătatea e condusă de un contabil, iar învățământul de toți troglodiții. După Revoluție, colectivul de cadre didactice își alegea conducătorii. Așa am fost ales și eu. Dar acum, dacă nu faci parte din partid, gata, valea.

„Consider că mi-am făcut meseria corect”



Cum ați caracteriza activitatea d-voastră la catedra școlii dărăbănene?

Eu spun că toți anii mei de meserie i-am făcut cu dragoste, cu plăcere și cu dreptate. Nu m-am compromis cu ciubucuri. Că mă mai întâlneam cu un părinte și mai luam un rachiu, mai stăteam de vorbă, este altceva. Dar niciodată nu am băgat mâna în buzunar să spun dacă nu dai atât nu ți-l trec. Atâta mă mai înjură că le-am pus unu sau doi, dar ce, știau de mai mult? Într-un an am lăsat 39 de repetenți. Scurt, cu mine nu se discuta. Eu la finalul facultății am semnat un document cu Ministerul Educației, obligatoriu unde mă trimite să-mi fac datoria corect. Eu am fost bursier, și după ce le-am luat banii eram obligat să fac ceva în loc. Consider că mi-am făcut meseria corect. Am avut șase participări la faza națională a Olimpiadei de fizică, iar unul dintre elevi, Radu Bichir (foto stânga) a obţinut chiar un loc trei. La județ, de câte ori trimiteam pe cineva mătura cu ceilalți pe jos.

Sunteți perceput ca un profesor foarte sever. V-ați auto impus d-voastră să fiți așa sau acest lucru se datorează personalității?

Nu toți oamenii se nasc la fel. Fiecare dintre noi are niște gene pe care dacă le lași să doarmă nu faci nimic, dar dacă le cultivi progresezi. Eu am fost un om autodidact. Atunci când nu știam un lucru, cumpăram cărți și mă informam. Pe ce aveam genetic mai puneam câte ceva. Fără muncă, nimic nu se face. Unii vin şi îmi mulțumesc că i-am învățat, ne întâlnim, alții mă înjură că le-am pus doi și trei, dar ce să fac, pădurea nu este toată la fel.

„Eram ca un judecător, trebuia să cern făina, să scot tărâța și s-o dau deoparte”



Care au fost principiile pedagogice care v-au condus în activitatea didactică?

În primul rând dreptatea. Eram ca un judecător, trebuia să cern făina, să scot tărâța și s-o dau deoparte. Odată eram în Iași și am intrat într-o farmacie și acolo farmacista era o fostă elevă de-a mea. Eu nu am cunoscut-o, dar ea m-a recunoscut. Eu am spus la mai mulți: dacă toți elevii mei pe care i-am avut în 46 de ani de activitate s-ar întoarce în Darabani, orașul ar avea peste 100 000 de locuitori.

Credeți că Darabaniul suferă de aceeași problemă ca întreaga țară, oamenii de valoare pleacă și nu se mai întorc?



Absolut, citeam zilele acestea în ziar câți profesori și medici au plecat din Botoșani. Cifrele spun că populația județului Botoșani a scăzut cu 25 000 de locuitori. Unde sunt acești oameni? Nu s-a mai născut nimeni în județul acesta? De aici, din Darabani, câți profesori nu au plecat!? Pe oamenii aceștia nu-i putea noi ține acasă, am ajuns coada Europei? Sunt unii studenți la medicină și de prin anul trei spun că nu vor să rămână în țară. Dreptate au. Pentru ce să rămâi, pentru nici 300 de euro? Dacă eu aș avea cu 20-25 de ani mai puțin aș fi fost plecat deja. Eu în 1972 am avut ocazia să plec profesor în Maroc, prin UNESCO. A plecat un alt coleg în locul meu care era fratele lui Arșinel. Ajuns acolo, în zece ani s-a realizat. Eu am dat din buze pentru că s-au opus toate rudele mele să nu plec, deoarece se gândeau că nu mai vin. Realitatea asta era, dacă scăpam scăpat eram.

Ați fost o persoană libertină înainte de 1989? Nu ați avut conflicte cu autoritățile comuniste?

Pe mine nu m-a condus nimeni niciodată. Eu am fost făcut membru de partid în 1971 la a cincizecea aniversare a partidului. Cât am fost membru de partid am avut avertisment, vot de blam și înainte de Revoluție vot de blam cu avertisment, eram aproape de excludere. Doar că s-au exclus ei la Revoluție și în noaptea de Revelion din 1989 spre 1990 mi-am adunat copiii la masă și de față cu ei am dat foc la carnetul de membru de partid. Am scos poza că nu avea nici o vină, o am și acum în sertar. Eu am fost în străinătate cu gândul să mă întâlnesc cu Lech Walesa.

100 pachete de ţigări şi 30 l de coniac, „combustibilul” prin Europa

Dacă tot ați adus în discuție acest episod, vă rog să-l relatați mai pe larg.

În 1973 mi-am luat prima mașină, cu care am călătorit prin Europa, aproximativ 8000 de kilometri. Eu am avut termen de călătorie 30 de zile. Dacă doream să mai stau trebuia să merg la Ambasada României în țara respectivă și îmi mai puneau o viză pentru șase luni. Eu am fost electronist de marcă, la mine stăteau cu televizoarele la rând înainte de sărbători. Uneori câștigam într-o zi trei salarii, astfel că am avut cu ce pleca. Eu mi-am luat din țară când am plecat 100 de pachete de țigări și 30 de litri de coniac ca să am câte un litru pe zi. Conserve am mai luat vreo 20. Am fost cu soția, o soră de-a mea și soțul ei. Eu am vrut să merg cu toată familia, dar nu mi-au dat voie să-mi iau copiii.

Înainte de a pleca, am avut probleme. Pașaportul meu era făcut de o lună iar cei de la poliție nu mă înștiințau să merg să-l ridic. Eu am fost un om curios. În vara lui 1974 am plecat la drum, în Polonia am trecut prin Cracovia, apoi la Katowice am ajuns noaptea. Orașul era feeric, pe noi Ceaușescu ne ținea pe întuneric și acolo blocul de 40 de etaje de sus până jos doar reclame și lumini. Parcă era altă lume, iar la noi „urcam pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație”. Aveam o hartă a Europei, când o întindeam era cât capota mașinii.

Pe urmele lui Lech Walesa

Cu gândul de a-l întâlni pe Lech Walesa am ajuns la Gdansk. El era electrician la șantierele navale. Ajuns acolo m-am rătăcit și am nimerit pe un vapor. Am făcut baie în Marea Baltică și ne-am umplut de păcură, apa era foarte poluată, cred că din cauza șantierelor navale, și când noi am intrat în apă ne-am înnegrit cu totul. Am stat în Polonia 20 de zile dar nu am mai reușit să mă întâlnesc cu el. Am întrebat de Walesa dar era și el foarte bine păzit de securitatea lor. În Germania, când te vedeau, mai mult li se făceau milă de tine. Când am ajuns la Berlin era în week-end, iar la ei sâmbăta și duminica nu se circula. Eu mergeam ca baronul, nu mă deranja nimeni, drumurile erau libere. La intrare în Berlin m-au oprit la o barieră, mi-au luat actele, ei mă întrebau în germană, eu le răspundeam în rusă până când s-au enervat, au ridicat bariera și am intrat în Berlin singur, ca Vodă prin lobodă.

Ajunși la Berlin, am căutat un loc unde să întindem corturile și am dat peste o pădure unde era multă lume. Eu aveam un televizor, dar acolo nu prindeam sonorul, atunci era și Campionatul Mondial de Fotbal și unii au adus un radio și ne uitam la televizor și ascultam meciurile la radio. La întoarcere, când am trecut prin Ungaria, circulația era foarte prost dirijată. Nu găseam drumul spre Vama Borș. Am consumat un rezervor cu benzină cât m-am învârtit să găsesc drumul până când am ajuns la o Unitate Militară. De acolo un inginer a mers cu noi și ne-a arătat drumul să ieșim din țară. De la Budapesta până în Suceava am mers constant, o singură pauză am făcut la Cluj ca să mă odihnesc puțin și să mănânc ceva. Am făcut în ziua aceea 800 de kilometri.

Când am ajuns la Suceava am oprit la Ilișești, am mâncat cotlete românești, mâncare românească liniștit. Cu mașina nu am avut nici un fel de problemă. În aprilie, când am avut vacanța de primăvară am pus-o la punct. Tot drumul doar am pus benzină și am condus la cravată și la maiou. Din Germania am luat o baterie Varta care m-a ținut încă patru ani.

Urmărit de Securitate prin Europa

Când v-ați întors din călătorie ați convocat consiliul de familie pentru a povesti prin ce peripeții ați trecut și ce locuri ați văzut?

Când am ajuns, mă așteptau cu toţii. Am adus multe suveniruri, tot felul de obiecte. Copiilor le-am adus jucării care nu se găseau la noi, puști, mașini și multe altele. Când am plecat, am schimbat cam șase salarii în valută. La vamă, când treceam dintr-o țară în alta îmi schimbau banii rămași în moneda țării în care intram. Când am intrat în Germania, acolo nu era vamă, nu am fost atent la indicatoare şi astfel am ajuns în RDG fără să-mi dau seama. Și m-am întors înapoi 30 de kilometri până la un punct vamal pentru a schimba banii. În Polonia puteam să-mi iau un televizor color, dar nu aveam ce face cu el deoarece la noi se transmitea tot alb-negru.

De la ieșire din țară am fost urmărit de securitate. Când am intrat în Ucraina o mașină era mereu în spatele meu, se mai schimbau dar una era mereu în spate. Nu aveam voie să stau mai mult de 48 de ore în Ucraina. Înainte de orașul Lvov am văzut mașină în spate și am luat-o pe un drum de câmp. La un moment dat din drumul respectiv fac dreapta pe un drum într-un lan de porumb, când am ieșit din nou la drumul asfaltat ei mă așteptau. Nu au venit după mine dar au știut pe unde aveam să ies înapoi în strada principală. După ce am trecut în Germania de Vest nu am mai fost urmărit.

Vă rugăm să ne vorbiți despre grupul d-voastră de prieteni, sau despre cei pe care cu altă ocazie i-ați numit „generația de aur” a învățământului dărăbănean.

Între generația de aur și ceea ce este astăzi a fost o generație de tranzit. Această generație de tranzit a apărut atunci când s-au înfiinţat facultăți la Suceava. Eu am avut colegi, profesori pe diferite domenii care au făcut cu mine la Iași și colegi care au studiat la Suceava. Cei mai mulți au intrat la Școala Generală pe ușa din spate. Dacă vorbim de generația de aur și pornești de la mine mergem înapoi și dăm de Ilie Ciobanu, Ioan Iftincăi, Dinu Mihai, Arnăutu, Neculai Huțanu, Bejinaru, Pleșca. În relația cu colegii ce aveam de spus le spuneam, nu mă ascundeam niciodată. Bejinaru se ducea și mă turna la partid, a doua zi îi spuneam înapoi de toate de față cu toată lumea. Eu nu am avut frică, știind că îmi făceam corect meseria nu mă temeam de nimic.

Dacii cu numere pare şi impare

Pe lângă fizică sau științele exacte, ce alte pasiuni mai aveați?

Am fost și apicultor, am avut mulți stupi. Când mi-a murit soția am pierdut și nevasta și 15 familii de albine. Lăzile goale de la stupi le am și acum cu gândul că dacă mă mut la Păltiniș mă apuc din nou. Am foarte multe cărți de apicultură, eram artist în acest domeniu. A doua mașină am luat-o pe miere de albine. Pentru că pe vremea lui Ceaușescu o duminică circulai, o duminică stăteai cu mașina, eu am luat-o pe a doua cu numere diferite ca să merg odată cu una odată cu cealaltă. Asta până când mi-am dat seama că mai ușor este să port numerele la mine și să le schimb când este nevoie. Ca să-și dea seama că numerele sunt schimbate trebuiau să ia seria motorului, caroseriei iar polițaii atunci nu se ocupau cu asta, ei se uitau doar la numere. Se făceau și pe vremea comuniștilor multe lucruri dar parcă prea multe se fac acum. Cum e posibil să avem 15 000 de milionari în euro?!

Credincios, are peste 30 de fini

Unii dintre elevii d-voastră spun că deși profesor de științe exacte, înainte de 1989 erați printre puținii sau chiar singurul profesor care trimitea elevii să pună o lumânare la biserică.

Eu am fost un om credincios și sunt. Le spuneam: te trec, du-te și pune o lumânare în sănătatea mea. Am făcut asta. Dar să-ți spun o poveste. Nu era o ședință la Primărie sau la partid când se făceau bilanțuri unde să nu fiu criticat că botez, că cunun. Eu m-am enervat că de fiecare dată eram luat în vizor. Într-o zi mă ridic eu, fără să mă întind la discuții, și le-am spus că la următoarea cununie vin cu nunta în fața primăriei și pun să bată toba până or să vină ei. Când am cununat următoarea dată nunta am avut-o la SMA (Stația de mașini agricole). La final am vorbit cu nuntașii, am mers în fața Primăriei şi i-am pus să cânte și să danseze. După asta m-au lăsat în pace, dar le-am promis că dacă se mai iau de mine următoarea dată bag nunta direct în Primărie.

39 de repetenţi într-un an „made in” prof. Rusu

Povestiți-ne pe scurt episodul cu 39 de repetenți de la liceu.

Eram la liceu în 1979 sau 1980, am avut în acel an aproape 80 de corigenți, am dat prin ciur cât am putut, dar 39 i-am lăsat repetenți. Au cerut reexaminare dar ei nu au avut timp să învețe mai mult, astfel că i-am picat din nou. Pentru asta a venit la liceu brigadă din Minister. La ședință am fost foarte tare criticat. Arnăutu, care era colegul și prietenul meu foarte bun, s-a îmbolnăvit când o auzit ce îmi spuneau acolo în ședință. La final m-am ridicat și eu și le-am spus „Da, este adevărat că din cauza mea la liceu nu s-a realizat planul de școlarizare, dar întrebarea mea este când a mai avut liceul clasa H?” În următorul an mi-au dat mie H doar că eu am cerut ca acești 39 de repetenți să fie împărțiți, mi-au venit și mie câțiva dar nu toți.

A fost laboratorul de fizică a doua d-voastră clasă?

Da, acolo stăteam și până la două noaptea dacă aveam ceva de lucru mai deosebit. Dar au distrus tot ăștia care au venit acum. Acolo a rămas o parte din sufletul meu. Aveam acolo instalație electrică pe sub dușumea, totul era mascat, nu se vedea nici un cablu, nimic. Toate patru rânduri de bănci erau cuplate la siguranțe diferite, dacă cineva umbla la o priză imediat aflam. Au desființat tot, acum e doar o sală de clasă. Mă simt un împlinit. La acel laborator totul era munca mea, eu am făcut mesele, eu am sudat, eu am făcut panoul de comandă. Pentru că a desființat laboratorul de fizică directorul de atunci a fost imediat destituit. Acolo era muncă de ani și ani. Multe din acele lucruri le făceam eu de acasă și le duceam. Cred că dacă aveam uraniu făceam și bomba atomică.

„Oamenii cu adevărat de valoare pleacă şi noi rămânem cu gunoaiele...”

Un mesaj pentru tineri, pentru cititori…

Mesajul meu este fără muncă nimic nu se face, muncă, muncă și nu hoție! Nu vă cumpărați diplome că nu au valoare, valoarea este ceea ce are omul în cap și cum gândește să facă ce visează. Dacă te duci cu euro și-ți cumperi hârtii, mintea nu se cumpără cu bani. Oamenii cu adevărat de valoare pleacă și noi rămânem cu gunoaiele, ceea ce se vede și în momentul de față (interviu realizat de Alexandru D. AIOANEI).




Te-ar mai putea interesa si:  Gheorghe PlescaMihai Rusu seniorprof. Mihaescuprof. Arnautuprof. Bejinaru
9:20 pm Joi, 24 Octombrie, 2013

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Darabaneni.ro a revenit după un an la Viișoara, într-o iarnă adevărată ca în nordul Moldovei, pentru a-i ura ”La mulți ani!” veteranului Ghiță Cojocariu, eroul ultimului nostru reportaj, care a devenit în 12 februarie cetățean de onoare al comunei sale natale.

Sondaj
Vă vaccinați împotriva coronavirusului?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare