Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!

" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Despina Pop: Am iubit necondiţionat limba română, „cea frumoasă ca o duminică”

S-a născut în comuna Dimitrie Cantemir, din judeţul Vaslui, a fost olimpică la limba română și campioană la atletism. După o studenție plină de farmec şi dinamism a urmat prima oprire pe drumul profesiei în stația Darabani. Întâlnirea cu orașul de pe malul Prutului a adus prima decepție și primul gând de evadare. Dar posibilitatea de a preda la liceu și întâlnirea cu actualul soț au alungat orice gând de plecare. Își iubește mult profesia și a reușit să se impună ca unul dintre cei mai importanți profesori din județ. A făcut parte din multe comisii și a coordonat cercul pedagogic al profesorilor de limba română din liceu.
A fost invitată să predea la Centrul de Excelență de la Botoșani, celor mai buni elevi ai județului. O simplă contabilizare a performanțelor profesoarei Despina Pop ne relevă peste 50 de diplome obținute cu elevii la olimpiade. Nu mai puțin adevărat este că unii discipoli ai cadrului didactic au ajuns chiar pe podiumului Olimpiadei Naționale de Limba și Literatura Română. Astăzi se simpte împlinită nu doar prin munca de la catedră, ci și în cadrul familiee. Cei doi fii stabiliți peste ocean îi aduc în același timp dragoste, speranță, energie dar și o anumită tristețe, generată mai mult de distanța geografică, decât de cea sentimentală.
Doamnă profesoară, sunteți unul din dascălii care se confundă cu școala dărăbăneană din ultimele decenii, cu toate acestea care sunt rădăcinile dumneavoastră? Unde v-ați născut și unde v-ați petrecut copilăria?
Când vorbim despre locurile copilăriei, nu ne putem gândi decât la acel spaţiu primitor, cald, intim şi sfânt care rămâne impregnat pe pelicula sufletului nostru pentru veşnicie. Fiecare dintre noi păstrează în memoria afectivă frumuseţea paradisiacă a acestor locuri şi va duce cu el oriunde îl vor purta paşii aromele copilăriei, îmbrăţişarea caldă a mamei, zecile de şotii dosite pe raftul amintirilor. Sunt moldoveancă. M-am născut în comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, comună situată la câţiva kilometri de Huşi „orăşelul dintre vii”. Poate de aceea mirosul de „tămâioasă” şi de must negru pe care-l obţineau părinţii mei din zdrobirea acestor struguri îl simt şi acum în nări. Bacovia îl aminteşte în poezia „Acuarela”:
„În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână…Eu acolo locuiesc”
Colţul acesta de rai este locul ideal pentru a mă recompune sufleteşte când am sufletul cioburi, pentru a mă reculege la mormintele părinţilor, pentru a mă întâlni cu Dumnezeu şi cu mine însămi. În toate peregrinările mele, m-am simţit mereu o dezrădăcinată , întorcându-mă cu nostalgie, acasă, acolo unde nu au mai rămas decât amintirile şi casa părintească. Satul cu aerul său patriarhal, oaza mea de linişte, chipul dumnezeiesc al mamei ce mă priveşte dintr-o ramă îngălbenită îmi vor lipsi mereu. Dar … „fugit irreparabile tempus” , satul copilăriei va rămâne doar o lume de mult apusă, un paradis pierdut.

Cum caracterizați mediul familial în care ați crescut? Ce valori, ce sentimente v-au transmis părinții și cum v-au ajutat acestea de-a lungul vieții?
Părinţii mei au fost cei mai buni părinţi din lume, nişte sfinţi. Doi oameni simpli, frumoşi, înţelepţi, având acea cumsecădenie a omului din popor care n-ar vrea să te deranjeze nici măcar cu o privire. M-au învăţat să fiu bună, altruistă şi mai ales corectă şi cinstită. Ei au plecat la ceruri, dar ochii lor de culoarea albastrului de Voroneţ sunt sigură că mă veghează şi mă ocrotesc chiar şi de acolo de sus, dintr-o stea, aşa cum au făcut-o toată viaţa.
Tata era un om riguros, hâtru, un fel de Moromete în lumea satului, respectat de toţi sătenii. Nu-mi amintesc să ne fi răsfăţat şi alintat prea des pe mine, pe fraţii şi surorile mele. Aşa era atunci. Copii se sărutau numai în somn, cum îşi aminteşte şi Zaharia Stancu. Tata m-a mângâiat pe creştet când am reuşit la liceu, apoi la facultate sau când i-am dăruit nepoţi. Şi doamne, ce mândri au fost de mine! Le-a reuşit fata la facultate fără nicio oră de pregătire suplimentară, când erau zece candidaţi pe un loc.
Iar mama, cu ochii ei frumoşi şi blânzi de căprioară rănită, era de o bunătate incomensurabilă. Ea nu spunea niciodată „nu pot” sau „am obosit”. Nu se plângea niciodată de nimic, a învăţat să trăiască din puţin şi să se bucure din orice. Mi-o amintesc cum alerga spre poartă când mă-ntorceam acasă „se-ncurcă-n fuste alergând” cum spunea Labiş, îmbrăţişându-mă şi spunându-mi de fiecare dată: „Bine-ai venit acasă, fata mamei”. Mama rămâne icoana mea, amprenta mea ancestrală.
Ce mult îmi lipsesc aceste cuvinte şi ce dor îmi este de ei! Aceste crâmpeie de viaţă surprinse sunt adevărate pelerinaje sentimentale care mă vor durea mereu.
Cum au fost anii adolescenței și cum ați trăit trecerea de la liceu la facultate? Ce s-a schimbat atunci când ați trecut pragul universității?
Am fost o adolescentă visătoare, plină de speranţă căreia îi plăcea să citească. Anii de liceu „cu emoţii la română” au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea, şi nu e doar o figură de stil. Am fost olimpică la limba română şicampioană la atletism, prefigurându-se încă de pe atunci dragostea mea pentru viitorul profesor de educaţie fizică, soţul meu.
Am iubit necondiţionat limba română, „cea frumoasă ca o duminică”, cum spunea marele Nichita. Îmi adoram profesorul de română din liceu şi din dragoste pentru el, am citit cu frenezie tot ce-mi cădea în mână în acei ani adolescentini, formându-mi un orizont lingvistic vast pentru o viitoare studentă la filologie. Visam să devin aidoma idolului meu din liceu, profesor de limba şi literatura română.

Am absolvit liceul ca şefă de promoţie, apoi am dat examen la Facultatea de Filologie, reuşind cu bursă. Studenţia mea a fost una de vis, mirobolantă, de neuitat. Am locuit în cămin, iar viaţa din cămin este cea mai frumoasă, am fost aleasă Miss Boboc, poveste care s-a repetat şi cu cei doi băieţi ai mei, am petrecut foarte multe ore în sala de lectură, pregătindu-mă pentru examene, pentru viitoarea mea profesie.
E lucru ştiut, studenţii de la filologie trebuie să citească foarte mult, sau… aşa era pe „vremea mea”. Dar ne-am şi distrat, mergeam la ceaiuri dansante, agape, excursii, drumeţii, cenacluri literare, întâlniri cu scriitorii vremii şi alte activităţi unde s-au legat prietenii care durează şi în momentul de faţă. Eram „frumoşii nebuni” ai perioadei respective şi l-am simţit mereu aproape pe minunatul şi devotatul nostru îndrumător de grupă, domnul profesor Sava Constantin. Dar… studenţia a trecut, a urmat examenul de stat, repartiţia, întâlnirea cu profesia şi viaţa.
ŞOC în oraşul în care timpul parcă încremenise, la şcoala de după pădure
Anii studenției cu farmecul lor au trecut și a trebuit să luați în primire un post la catedră. A fost Darabaniul prima stație, sau ați mai predat și în alte localități?
Da, Darabaniul a fost prima şi ultima staţie. La acea vreme, posturile în oraşe erau o „rara avis” şi având medie mare am ales oraşul… Şcoala nr. 3 Darabani, adică Teioasa, fără să ştiu ce însemna Teioasa. Aşteptam cu nerăbdare să vin să-mi iau postul în primire, doar îmi alesesem cea mai nobilă şi cea mai frumoasă meserie din lume.
Când am ajuns, mă uitam să descopăr centrul civic plin de blocuri, staţii de autobuz şi altele de ale oraşului, dar… decepţie totală, regrete şi lacrimi. Doamna directoare de atunci, Cornelia Andruşcă, de altfel un om de excepţie, m-a informat că nu în centru este şcoala unde am fost repartizată, ci undeva într-un „cartier”, dincolo de o pădure, la 3-4 kilometri distanţă. Traversatul pădurii m-a speriat, dar întâlnirea cu primii mei elevi m-a fascinat. Erau drăgălaşi şi mă priveau foarte curioşi. Eram o apariţie pentru ei. Dragostea pentru ei a învins. Am rămas să mă lupt cu noroaiele din Teioasa, cu nămeţii acelei ierni siberiene care mi-a bulversat existenţa în acest nord de ţară moldav în care aveam impresia că şi timpul a încremenit.
„Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut?”

Cum vi s-a părut orașul la prima întâlnire, cum ați găsit oamenii, ați avut vreodată gânduri de evadare de pe malul Prutului?
Dacă prima întâlnire cu oraşul a fost un dezastru, nimic nu a atenuat-o. Gândul de evadare de pe malul Prutului mi-a încolţit în minte şi atunci am hotărât: PLEC... nu mai rezist. Şi am plecat, la Bucureşti, la una dintre surori. Nu am rezistat prea mult, şi la prima chemare a domnului director de la Liceu, d-l profesor Pleşca Gheorghe, am revenit în oraş ca profesor la liceu. Era altceva. Era aproape de ce visasem în facultate.
Titanii liceului, domnii profesori: Huţanu Nicolae, Bejenariu Constantin. Iftincăi Ioan, Anisie Gabriela, Mihăescu Corneliu şi alţii m-au primit cu multă căldură. Chiar din primele săptămâni am fost supusă la o „probă de foc”, să ţin o lecţie deschisă la dirigenţie,… că aşa era pe vremea aceea, noului venit i se dădeau cât mai multe sarcini, pentru că era tânăr, plin de viaţă şi elan.
VEZI și: Prof. Gheorghe Plesca, ultimul director ales al liceului din Darabani
Pentru oamenii din oraş şi liceenii mei eram o prezenţă insolită. Era moda anilor ‘70, a fustelor „Gipsy” şi a pantalonilor foarte evazaţi, iar eu am sfidat lumea dărăbăneană impunând un stil în modă. Dar… tot la liceu a venit în acel an şi tânărul profesor de educaţie fizică, Radu Pop. Ne-am văzut prima oară în cancelaria profesorilor. Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut? Şi am făcut „o nuntă mare, doi voievozi, Bogdan şi Dragoş, trăind fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ca-n basme.
„Diletantismul nu are ce căuta în profesia noastră”
Viața dumneavoastră este sinonimă cu limba română, cu munca de la catedră, dacă ar fi astăzi să priviți înapoi cum ați caracteriza această activitate alături de copii? Cum este să trăiești sentimentul că poți modela caractere, că poți așeza destinele unor ființe pe un drum mai bun?
Apostolatul meu se împarte în două perioade: cea de dinainte de Revoluţie, când am predat limba lui Puşkin, şi cea de după Revoluţie când, datorită dublei specializări din cadrul facultăţii, am predat limba lui Eminescu, pe meleagurile lui. Îmi iubesc meseria, iar dacă ar fi să o iau de la capăt tot profesoară aş deveni pentru că asta ştiu eu să fac cel mai bine. Şi mai ştiu că diletantismul nu are ce căuta în profesia noastră, că meseria noastră nu are „erată” şi că este cea mai frumoasă meserie din lume. „Dacă-şi întâlnea învăţătorul, spunea marele Noica, fiul risipitor n-ar mai fi plecat străin în lume”, la fel cum nici eu nu am mai evadat şi am slujit cu dragoste, pasiune şi devotament învăţământul dărăbănean.
Ca o recunoaştere a harului şi meritelor mele, am fost selectată ca responsabilă de Cerc pedagogic şi metodist al I.Ş.J. Botoşani foarte mulţi ani. Am făcut mult voluntariat, monitorizând practica pedagogică a zecilor de studenţi filologi, ajunşi acum, unii dintre ei, colegi de cancelarie cu mine. Am fost cooptată în două brigăzi de îndrumare şi control ale I.S.J Botoşani, am făcut parte din comisia de evaluare a dosarelor pentru obţinerea gradaţiilor de merit, am elaborat subiecte pentru olimpiadele şcolare, pentru examenele de titularizare în învăţământ, fiind în comisiile acestor examene.
„Ca un bijutier, am modelat caractere şi suflete”

Am efectuat inspecţiile de specialitate pentru examenele de definitivat, gradele I şi II la foarte mulţi profesori din întreg judeţul, am făcut parte din corpul de elită al profesorilor din judeţ şi consiliul consultativ al profesorilor de limba şi literatura română. Onorant pentru mine a fost faptul că doamna profesor doctor Mina-Maria Rusu, inspector de specialitate în Ministerul Educaţiei m-a ales să predau la „Centrul de Excelenţă” din Botoşani, unde mă întâlneam de două ori pe lună cu cei mai talentaţi copii ce aveau rezultate deosebite şi veleităţi literare. La aceste lecţii mergeam împreună cu olimpicii mei de la şcoală.
Exact ca un bijutier am modelat caractere şi suflete, lucrând la şlefuirea personalităţii copiilor, având un sentiment de împlinire plenară când vedeam că am reuşit să modelez caractere. Poate că, de multe ori mi-am neglijat familia sau sănătatea, murind câte puţin pentru elevi, cu fiecare zi, cu fiecare oră de curs. Asemeni bunului samaritean, eu am fost mereu la datorie, indiferent de lipsurile sau durerile care îmi devastau sufletul. Am avut mereu braţul pregătit pentru a-l sprijini pe cel care se împotmolea, afişând un zâmbet cu care speram să-l cuceresc chiar pe cel mai înverşunat dintre elevi. Uneori reuşeam, alteori, recunosc cu regret că nu. Dar nu-i nimic, şi eşecurile fac parte din viaţă, norocul meu că nu au fost prea multe.
Dacă ar fi să faceți un clasament ale performanțelor școlare obținute alături de elevii dumneavoastră, cum ar arăta acesta?
În lumea aceasta atât de mercantilă, când tot mai mulţi vorbitori nativi de limba română se exprimă greoi şi haotic, cu fraze pline de elucubraţii, cu dezacorduri flagrante, unele devenind celebre, e o bucurie să descoperi că mai sunt elevi care iubesc frumosul, cititul, literatura.
Numai în ultimi cinci ani, ca să folosesc o sintagmă consacrată, am obţinut cu elevii mei peste 50 de diplome de la olimpiadele şcolare, nu de la concursurile cu bani, irelevante pentru mine. Din multitudinea de copii cu care am participat şi obţinut rezultate remarcabile la olimpiadele judeţene de Limba şi literatura română voi aminti: Culică Manuela, astăzi medic rezident, Ioana Ciubeică, absolventă a Academiei Militare, Amitroaie Andrei, absolvent al Academiei de Poliţie, Casiana Pîmzariu, masterand la Bucureşti, Dumitriţa Jar, absolventă a Academiei Militare (şi fina mea), Aroşoaie Aida, masterand, Andra Bejenariu, studentă la medicină, Dron Daniela absolventă a Facultăţii de Farmacie şi alţii.

Au fost… dar eu am vegheat să nu facă inadvertenţe sau greşeli impardonabile, i-am ocrotit cu discreţie vocaţia oferindu-i cheia de la uşa cuvintelor, iar ea m-a răsplătit cu o exprimare elegantă şi nuanţată şi cu un loc onorant pe podiumul olimpiadei. Şi, iată-ne în clasa a VIII-a, când aceeaşi fetiţă cu codiţe din clasa a V-a este acum o codană cu aceleaşi codiţe la fel de rebele care au torturat-o permanent, dar cu o înfăţişare urbană şi delicată.
„Ce mai faceţi, doamna dirigintă?”
O nouă etapă, o nouă provocare, locul I la etapa judeţeană. Urmează ultima confruntare din cariera ei de olimpică gimnazistă-Etapa Naţională. Emoţii,stres, trac. Avea să-i întâlnească pe cei mai buni olimpici din ţară. După testarea scrisă, Olivia s-a poziţionat pe locul I, dar… iată ce scria un ziar local după ce le numeşte „Fetele de aur ale Botoşaniului”: „La clasa a VIII-a, Olivia Gheorghiu îndrumată de doamna profesoară Despina Pop de la Şc. „ Leon Dănăilă” din Darabani a ratat la „mustaţă” prima treaptă a podiumului după ce a fost pe primul loc după proba scrisă, loc pierdut după proba orală la un sfert de punct”.

„O mare parte din sufletul meu e acolo, în America”

Am văzut că ați călătorit mult în ultimul timp. Pe ce meridiane v-au purtat pașii?
În vara acestui an, Dumnezeu a vrut ca după zece ani să ne revedem băieţii, minunatul nepot, nurorile şi cuscra. Bogdan şi Dragoş, după terminarea Facultăţii „Babeş - Bolyai” din Cluj-Napoca, au obţinut o viză pentru America, şi duşi au fost, timp de zece ani, reuşind să comunicăm doar pe Skype. Întâlnirea a fost emoţionantă, magică, de poveste, iar cuvintele ar fi prea sărace pentru a descrie acele momente. America este spectaculoasă, iar Chicago, oraşul în care locuiesc copiii, e magnific, mai ales noaptea, când o adevărată feerie de lumină şi culoare te învăluie şi te acaparează în vraja ei. Toată această splendoare care se reflectă în apele imensului lac Michigan te face să crezi că eşti pe un tărâm de vis.
Americanii sunt extrem de deschişi, joviali, sociabili şi plini de solicitudine, dar nu sunt frumoşi şi eleganţi ca români şi româncele noastre după care întorci capul automat. Nu pot să spun că m-am îndrăgostit iremediabil de America, dar îmi place pentru că acolo locuiesc copiii noştri, ceea ce ne este mai drag pe lume. Dar… să ştiţi că nicăieri nu e mai bine ca acasă.

Am văzut că aveți o familie foarte frumoasă, în care nepoții aduc un plus de culoare și bucurie. Acest lucru vă face să vă simțiți mai împlinită?
Familia este punctul meu vulnerabil, călcâiul lui Ahile, durerea mea perpetuă. O mare parte din sufletul meu e acolo, în America, copiii, nepoţelul, totul.
Am două nurori: Valentina, soţia lui Bogdan, şi Kamila, soţia lui Dragoş, minunate, graţioase, frumoase, gospodine, afectuoase, calde, cu care mă împac şi mă înţeleg de minune, iar mitul noră-soacră la noi nu este valabil.

Ei sunt fericiţi acolo, au casa lor, au familie, prieteni, serviciu dar nu ne au pe noi şi casa părintească. Tabloul acela de familie cu dragii noştri rămaşi pe aeroportul din Chicago şi noi plecând spre avion ne-a pustiit sufletul, făcându-ne să trăim din plin sindromul „cuibului părăsit”
La final, vă rugăm să lăsați un mesaj pentru cititorii Darabaneni.ro.
Să fiţi călăuziţi în viaţă de trei valori fundamentale: adevărul, binele, frumuseţea. Să aveţi linişte în suflet, răspunsuri la întrebări, uşi deschise, prieteni adevăraţi lângă voi şi acel dram de noroc. Alegeţi să nu vă pierdeţi, să nu vă rutinaţi niciodată şi să priviţi lumea detaşat „sine ira et studio”. Iar eu, sper că am câştigat un loc pentru eternitate în inimile voastre, ale dărăbănenilor. Şi pentru că se apropie cele mai dragi şi sfinte sărbători, când toţi devenim mai buni, mai generoşi, mai umani să aveţi sărbători plenare cu bradul încărcat şi toţi cei dragi în jur. Spiritul Crăciunului să vă cuprindă sufletul, Dumnezeu să ne binecuvânteze şi să ne iubească pe toţi. Doamne ajută! (interviu realizat de Alexandru D. AIOANEI, foto: facebook)
CITIŢI și: Prof. Gabriela Anisie: „Sa fiti OAMENI!”
Adauga un comentariu
Ultimele articole

”Trebuie să recunosc că în calitate de director al școlii, am aşteptat cu multă emoţie acest moment care marchează deopotrivă profesionalismul cadrelor didactice cât şi potenţialul fantastic al elevilor noştri. Am trăit momente de bucurie cu fiecare reuşită de-a lor şi sunt mândru că fac parte dintr-o echipă care a pus învăţământul dărăbănean pe harta performanţelor şcolare. Recunoştinţa mea se îndreaptă şi către părinţii elevilor, ... continuare »

Ediția din 2022 a Festivalului Zilele Nordului a găzduit un eveniment cultural de excepție. Matei Vișniec este un nume care atrage atenția la orice eveniment cultural din orașele mari și nu doar din România, iar faptul că duminică, 14 august, el și-a făcut timp să vină pentru câteva ore la Darabani, este un fapt deosebit. Nu îți este dat de prea multe ori în viață, să-l întâlnești, într-un orășel de la marginea țării, pe cel mai jucat dramaturg român ... continuare »

The Kryptonite Sparks au deschis seara de sâmbătă a concertelor din Teioasa, ziua cea mai fierbinte a festivalului. Rockerii botoșăneni au devenit deja o prezență obișnuită a festivalului, iar muzica lor e din ce în ce mai bună. Dar, scena a ”explodat” cu rockul popular al ucrainenilor de la Hydamaky, iar spectatorii au fost în delir, la un moment dat încingând o horă în Poiana Teioasa. Muzicienii de peste Prut ne-au reamintit de drama prin care trece poporul ... continuare »

A jucat fotbal feminin, cântă la chitară, a practicat karate și țintește spre o poziție de comandă în Armata Română. Teodora Avasiloaie spune că nu se simte diferită de elevii care doresc să facă performanță, cu toate acestea ceva o deosebește de colegii ei de generație. Este o fire perseverentă, dispusă să lupte împotriva clișeelor, pregătită să calce pe cărări nebătătorite, cu obiective clare ce țintesc sus de tot. A fost admisă cu prima medie la ... continuare »

Fotbalul trebuie să unească oamenii, chiar dacă nu a fost întotdeauna așa. Acum aproape 20 de ani am cunoscut un om discret, mereu cu zâmbetul pe buze, extrem de amabil și cu un respect ieșit din comun. Și așa este și astăzi. Este vorba de Costel Nechifor, fostul fundaș al Sănătății, ulterior delegat al echipei de fotbal a orașului Darabani. Și Costel a fost aproape de fotbalul dărăbănean, nu numai la bine, dar mai ales la greu. Ne-am bucurat împreună la ... continuare »

Dărăbănenii se pot mândri cu încă un academician ”Gândul și sufletul meu se leagă…”