Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 6 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai puterea și ne... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

IN MEMORIAM Marcel Cucuruzac: „Ce se întamplă la ora actuală în justiţie este o tragedie” FOTO & VIDEO



Anul 2017 a adus o veste tristă pentru dărăbăneni. Avocatul Marcel Cucurzac, care locuia și profesa la Buzău, dar era născut la Darabani s-a stins din viață pe 2 ianuarie după ce a fost răpus de o boală nemiloasă.  Era cel mai de succes avocat din Buzău, o spunea chiar el și o recunoșteau și ceilalți. A lucrat 14 ani în procuratură însă o dramă familială l-a împins către profesia de avocat. A devenit celebru la scurt timp după ieșirea din magistratură, fiind apărătorul colonelului Truțelescu în dosarul Țigareta. Din această postură a participat la mai multe emisiuni TV, fiind invitatul cunoscutului realizator Marius Tucă, ceea ce l-a făcut cunoscut în toată țara. Notorietatea câștigată în acest caz l-a făcut un avocat tot mai căutat. În 2014 a vorbit pentru prima dată într-un interviu, pentru Darabaneni.ro. Era un om deschis, optimist. Nu și-a ascuns realizările și nu a ezitat să critice sistemul. A fost de altfel singurul interviu de acest fel pe care l-a acordat în cariera sa. O boală cruntă, însă, l-a izolat în ultimul timp de profesia sa, iar la începutul acestui an s-a stins din viață la spitalul Fundeni din capitală. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!
 
Vă prezentăm în continuare interviul integral acordat de Marcel Cucuruzac publicaţiei Darabaneni.ro:
 
Domnule Marcel Cucuruzac, care sunt începuturile acestei cariere care v-a adus de pe malul Prutului să practicați avocatura la Buzău?
 
Începutul începutului înseamnă 25 decembrie 1957. Sunt născut la Darabani, în ziua de Crăciun. Toată școala inclusiv, liceul l-am făcut la Darabani. Am dat la facultate şi nu am intrat în primul an. Nici nu mă omorâsem eu cu învățatul. Am făcut armata întreagă, un an și patru luni la Cluj-Napoca, un capitol despre care nu prea vreau să-mi amintesc. La final am dat admitere la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași unde am și fost admis în 1978. În anul în care eu am intrat, doi consăteni terminau facultatea: David Smochină care este judecător la Tribunalul Botoșani și Mihai Cliveți care este avocat în Bacău, fratele profesorului universitar.

În 1982 am terminat facultatea şi am luat post de procuror la Năsăud. Tot în acel an m-am căsătorit cu o colegă care a primit post tot la Bistrița. Ea a fost colegă cu actualul șef al Curții Constituționale, Augustin Zegrean. Nu am stat mult la Năsăud pentru că fosta soție mi-a născut două fete gemene în 1983, și a trebuit să ne retragem undeva. Planurile erau să ne mutăm undeva unde găsesc post pentru mine, și ne gândeam ori la Buzău, ea fiind de aici, ori la Botoșani sau Suceava, eu fiind din Darabani. Întâmplarea a fost să apară prima dată post la Buzău și am venit aici, de unde nu am mai plecat niciodată. Am lucrat procuror până în 1996. În 1995 mi-a decedat soția și nu mai reușeam să mă mai descurc, iar anul următor am demisionat din Procuratură și am intrat în avocatură. De atunci profesez ca avocat aici la Buzău. 
 
Să revenim puțin din nou la copilărie și la anii de școală, la prieteni. Ce amintiri vă vin acum în minte din acea perioadă?
 
Astăzi este greu de realizat, dar să știi că generația mea, cea în care eram copii prin anii ‘70, cred că am avut o copilărie foarte frumoasă. De ce am ales Dreptul nu pot să-ți spun exact. La liceu am făcut secția reală și am avut înclinații spre matematică la început, am ajuns și la olimpiada județeană. Acest lucru s-a petrecut prin clasele a VIII-a și a IX-a, după care s-a schimbat profesorul și nu mi-a mai plăcut. Am făcut cu domnul Pintilii, apoi cu domnul Buruiană, iar schimbarea aceia de profesor pe mine ca și copil m-a bulversat puțin și m-a făcut să mă las de matematică. Mi-a plăcut foarte mult și am fost foarte bun la Istorie și la Geografie și probabil, treaba cu Dreptul de aici a plecat. La vremea aceia istoria era obiect opțional la admitere la Drept, puțini erau cei care alegeau să dea examen la acest obiect pentru că era greu, față de alte precum elemente de drept administrativ sau economie politică.



Eu am ales să dau examen la istorie și am fost printre puținii care am ales acest obiect și printre și mai puținii care am luat notă mare. Nu pot să spun că m-a îndrumat cineva, la noi lumea era cam izolată și nu prea înțelegea lucrurile acestea. Nu pot să leg de vreo amintire concretă sau de vreo întâmplare concretă ideea de a da la Drept. Cred că am căutat ceva care să nu fie matematică și fizică, cu toate că fizica am făcut-o cu domnul  Arnăutu, care a fost un om extraordinar. Eram sigur însă, că nu o să îmbrățișez o carieră de profesor, deși aveam darul vorbirii, dar cu această profesie aveai perspectiva clară să te înfunzi pe undeva pe la țară. Terminând Dreptul aveai șanse mari să ajungi într-un oraș, pentru că instanțe, Judecătorii sau Tribunale existau doar la orașe. Puteai să ajungi jurist la un CAP în ultimă instanță, dar asta dacă erai ultimul din an. Dacă terminai în prima treime a listei, obligatoriu luai post de procuror sau judecător. Dacă stau bine și mă gândesc, cred că acesta a fost principalul aspect avut în vedere.

Profesor de istorie l-am avut pe domnul Huțanu, unul din marii profesori ai liceului și căruia îi port o amintire frumoasă. Eu am prins generația veche de profesori ai liceului, cu domnișoara Anisii, cu domnul Huțanu, domnul Bejinaru, domnul Pintilii. L-am prins chiar și pe domnul Anichitoaie, care venise atunci în primul an la Darabani, am făcut și cu profesorul de geografie Iftincăi, cu domnul Mihăescu la chimie, domnul Ciobanu la Biologie, cum spuneam generația „de aur” a profesorilor. A fost atunci o perioadă de vreo 15 ani în care Darabaniul a avut cei mai buni profesori ai săi, sau cel puțin cât am cunoscut eu situația. Nu vreau să se supere nimeni acum, dar pentru acele vremuri erau niște profesori extraordinari. Erau foarte respectați, chiar și la Botoșani, şi pe județ, nu doar la nivel local.
 
Pe ce segment al Dreptului v-ați specializat?
 
Lucrând 14 ani ca procuror, am rămas pe penal, în principal. Dacă am o obligație mă ocup și de dosare civile. În general mă ocup de dosare penale și foarte mult de dreptul comercial, nu este o materie grea și mai lucrez mult în contencios administrativ și civil. Nu mi-au plăcut niciodată tot ce înseamnă divorțuri, partaje, le-am evitat cât am putut. De asemenea, nu m-am băgat în ceea ce înseamnă restituiri de proprietate, retrocedări, etc. Mi-au displăcut de la început și nici nu am aprofundat legislația respectivă. Mi-am propus să nu intru pentru că este multă mizerie în domeniul acesta. 
 
„...Am fost singurul procuror din țară cu 8 ani vechime care nu eram mebru de partid”
 
Ca procuror ați fost și un observator atent al societății atât înainte de 1989 cât și după. Dacă am face o comparație din perspectiva infracționalității, când aceasta a fost mai mare?
 
Nu sunt diferențe mari la noi în ceea ce privește starea infracțională, singura diferență era că nu se mediatiza înainte de 1989. Noi, cei din branșă, după statistici vedeam mereu cum evoluează starea infracțională, și am văzut și după 1990. Ca număr, nu sunt diferențe majore. Acum au apărut o serie de  infracțiuni specifice economiei de piață, precum evaziunea fiscală, dar per total suntem cam la același nivel. Însă, lumea o să rămână surprinsă, înclin să cred că înainte de 1989 se făcea o justiție mai echitabilă decât acum, nu știu care este explicația. O fi de la calitatea oamenilor, de la pregătire, nu știu, dar cert este că se făcea o justiție mai echitabilă pentru om decât acum. Îți spun asta, pentru că deși am lucrat în sistem, nu am fost membru de partid niciodată. Probabil în 1989 am fost singurul procuror din țară cu 8 ani vechime care nu eram mebru de partid.
 

 
Cum ați evitat acest lucru?
 
Pur și simplu nu m-a întrebat nimeni. La noi la Procuratură, odată pe an participam și eu la o ședință de partid și asta era prin luna ianuarie. La aceste ședințe se discuta bilanțul pe anul care se sfârșise și acolo se făceau cele mai aspre critici. Acest lucru nu mi-a plăcut. Nici nu aveam eu idei de preamărire și nici nu prea aveai cum atunci, pentru că nu puteai să ai funcție de conducere dacă nu aveai opt ani vechime. Acum se dau derogări pentru oricine, atunci erau lucrurile mult mai așezate sub aspectul acesta.  Dacă nu aveai opt ani vechime nici nu te gândeai că vei obține funcție de conducere, iar eu chiar în 1989 aveam 8 ani în sistem. După Revoluție am auzit tot felul de lucruri de la colegi din țară, și chiar de aici de la Buzău cum că s-au făcut membri de partid că nu-i primea la facultate. La mine în familie nici mama nici tata nu au fost membri de partid. Fratele mai mic a fost obligat să se facă membru de partid prin 1987, pentru că era la Şcoala de ofițeri de la Băneasa și era o condiție obligatorie, iar fratele mai mare a fost tot așa pentru că era ofițer în armată și li s-a impus. Eu nu am fost, și nu că aș fi avut atitudini împotriva regimului, era și greu să lucrezi în Procuratură și să fii împotrivă, acum a-și  putea spune orice. Ar fi un nonses acum să spun că am fost împotriva regimului și că lucram în Procuratură. 
 
„În momentul de față, în România, un judecător sau un procuror nu răspunde în fața nimănui pentru soluțiile pe care le dau”
 
Având în vedere experiența d-voastă, vă rog să-mi spuneți dacă dea lungul carierei, și îndeosebi înainte de 1989 ați întâlnit situații când un judecător a dat o hotărâre care a evitat litera strictă a legii, mai ales în cazul infracțiunilor împotriva statului?
 
Nu aș putea spune că m-am întâlnit cu astfel de infracțiuni în cariera mea. Nu erau nici prea dese. Dosarele atunci se făceau mai temeinic ca acum. În această situație, dacă lucrurile erau bine demonstrate, atunci era greu ca judecătorul să greșească. Acum rămânea la latitudinea lui să aprecieze pedeapsa. Atunci, ori ca judecător, ori ca procuror, îți era efectiv frică. Oricând putea să te dea afară cineva. Dacă greșeai flagrant sau aveai o abatere care nu le convenea, te îndepărtau cu un singur telefon. Această formă de răspundere nu mai există din 1990 în justiția română iar acest lucru crează o problemă. Unele persoane, efectiv neavenite, care ajung procurori sau judecători, uneori din întâmplare, pentru că și examenele astea parcă sunt făcute să promoveze tocilari. După ce intră în sistem unii se cred niște mici dumnezei. De aici ajung să se întâmple tragedii. În momentul de față, în România, un judecător sau un procuror nu răspunde în fața nimănui pentru soluțiile pe care le dau. Răspund doar în cazul în care cineva arată că au dat soluția interesat, în rest, oricât de greșită ar fi soluția respectivă nu răspunde deloc.

De aceea afirm în cunoștință de cauză că ce se întâmplă la ora actuală în justiție pe de o parte este o mare nenorocire, pe de altă parte o mare tragedie. Dar nu interesează pe nimeni acest lucru. Înainte de 1989 justiția era mai echitabilă pentru oameni. Partidul nu prea se băga. Avea o formă prin care își proteja oamenii dacă vroia, dar schema era simplă. Oricine era membru de partid atunci și făcea vreo nenorocire, trebuia să ceri aprobare ca să-l trimiți în judecată sau să-l arestezi. Făceai o informare și în câteva zile venea răspunsul, în 95% din cazuri erau pozitive. Dacă totuși partidul nu vroia ca acel om să fie trimis în judecată nu-ți dădea aprobare, și atunci dosarul zăcea undeva într-un sertar la șefu. În rest, alte ingerințe nu cunosc, cât am lucrat eu până în 1989 nu mi-a spus nimeni niciodată să dau o soluție anume. 
 
Ați simțit vreodată că vă exercitați profesia într-un mediu ostil, fiind mereu supus presiunii altor instituții? Cum ați colaborat cu Securitatea în anchete?
 
Nu, în mod clar nu. Eu am fost mai rebel, mai independent. Nu am avut nici un gen de raport de serviciu cu Securitatea. Ei, în general, lucrau cu justiția militară, nu cu cea civilă. Dacă s-a întâmplat vreodată ca unei persoane să i se însceneze vreo infracțiune de drept comun, în realitate fiind vorba de altceva, cred că nici nouă nu ni se spunea. Venea dosarul de la secția de Miliție dar nu ni se spunea. Nu știu procurorii șefi ce știau, dar nouă nu ni se spunea. Pe vremuri se întâmpla ca șefii să mai sugereze soluții, și acum se întâmplă, dar, în general, își permiteau cu procurorii mai slabi. Nici atunci nu erau toți uniform pregătiți, unii erau mai bine, alții mai puțin și se mai întâmpla. 
 
Ați fost un procuror căruia i-a plăcut să răspundă la provocări, ați căutat mereu să vă implicați în cazurile cele mai dificile?
 
Ca procuror nu te implici mereu în cazurile în care vrei tu, ci ți se repartizează. Înainte de 1989 eram repartizați pe sectoare. Eu răspundeam de Poliția Municipiului Buzău, era și cel mai mare sector de activitate. Dar oricând un dosar care venea din sectorul meu putea fi repartizat altui procuror. Toate dosarele ajungeau în mapa procurorului șef iar el dădea rezoluții de mână cine să soluționeze. Chestiunea asta a ținut mult după 1989. Eu am lucrat mai mult pe supravegherea urmării penale. Au fost multe nenorociri, de la furturi la tâlhării sau delapidări. Nu am lucrat pe omoruri pentru că erau de competența Parchetului Județean, nu a celui local. Am fost la câteva dosare când eram de serviciu, dar participam doar la cercetări la fața locului. Zona asta a Buzăului este una cu multe infracțiuni de furt și tâlhării și aveam câte un dosar în care 10 persoane erau acuzate în același caz de 50 de furturi, chiar nu era ușor să probezi că a furat din 50 de locuri. 
 
„În România, justiţia are încă are metalități comuniste”
 
Ați spus că sunteți un avocat specializat pe chestiuni penale. În ceea ce privește această profesie, uneori oamenii se întreabă dacă uneori activitatea în sine, de a apăra o persoană acuzată de o anumită faptă nu intră în contradicție cu principiile personale?

În mod normal nu poți să gândești așa. Pe de o parte, există dreptul fiecărei persoane de a fi apărată și o lege a justiției, care obligă statul să ofere apărare din oficiu persoanelor care nu au un avocat, iar pe de altă parte, există o lege și un statut al profesiei de avocat care te obligă, în măsura în care intri într-un dosar, să faci tot posibilul să-ți ajuți clientul, indiferent de natura infracțiunii. Eu nu-l judec ca pe un infractor, ci ca pe un client față de care cu bună credință trebuie să-mi exercit profesia. Acest lucru se petrece în virtutea dreptului la apărare și a prezumției de nevinovăție. Acest lucru se întâmplă în toate țările, în cele occidentale unde sistemul de drept este mai solid, dreptul la apărare este mult mai bine conturat. Au fost situații în țările din vest când statul și-a retras acuzații de crimă chiar, pentru că anchetatorii făcuseră percheziții ilegale. La noi, câte se întâmplă din acestea...În România, justiţia are încă are mentalități comuniste. Până anul acesta, când s-a schimbat Codul Penal și Codul de Procedură Penală, justiția din România a funcționat după niște coduri de pe vremea lui Stalin. Și acum s-au m-ai păstrat unele prevederi. Atunci procurorul avea o poziție mult mai importantă decât judecătorul, fapt care în mare parte s-a păstrat. Dacă un procuror se supără, a doua zi se duce la judecător și-l anchetează, lucru care nu este normal. Nimeni nu a vrut să creeze un sistem independent care să regleze aceste lucruri. În mintea multora Procuratura a rămas o mână forte a cuiva, dacă este cazul. Și în noul Cod Penal sunt unele prevederi care avantajează procurorul în detrimentul avocatului.



Când activați ca procuror vedeați lucrurile la fel, simțeați că aveți o putere în plus față de ceilalți actori din justiție?
 
La fel le vedeam. Vrei, nu vrei, simți că ai o putere. Când soarta unui om depindea de tine ar fi absurd să spun că nu simțeam. Mai ales că atunci, mandatul de arestare se dădea de procuror. Am avut situații când am dat un mandat de arestare scris de mână. Nu aveai cum să nu simți că aveai o putere.
 
Revenind din nou la zona Darabaniului, care mai sunt legăturile d-voastră cu zona natală și cât de des mai reveniţi acasă?
 
Din păcate, nu ajung acasă atât de des pe cât aș vrea. Mama a decedat, tata are 84 de ani. Merg acasă de 3-4 ori pe an și stau câte o zi sau o zi jumătate. Nici dintre colegii mei nu prea mai sunt. Octav Teioșanu, fostul meu coleg de liceu, mai este în Darabani iar pe altcineva nu mai știu. Dacă ies în oraș nici nu mai cunosc multă lume. Timpul își pune amprenta, am și eu o vârstă acum. Când merg acasă stau cu tata de vorbă în curte, poate îi mai fac unele cumpărături, dar în rest nu prea ies deoarece nu mai cunosc lumea. Cei care sunt mai mari decât mine, și pe care îi mai știu sunt fiecare cu treaba lor, cu serviciul, familia, nu au timp de mine. Ar trebui să ajung mai des, mai ales că tata mai trăiește, dar uite că timpul este destul de limitat.
 
Pe lângă profesia de zi cu zi, care înțeleg că vă ocupă cea mai mare parte a timpului, ce pasiuni mai aveți?
 
Sub acest aspect, cam puține, nu mă pot lăuda cu multe. Îmi place să  mai joc un tenis de câmp, în schimb mă duc la pescuit în Deltă foarte des. Am fost vânător până acum câțiva ani dar m-am lăsat pentru că mi-a fost frică să nu mă prostesc la bătrânețe. Cam o dată pe lună merg în Deltă, suntem mai mulți băieți care am luat două bărci, avem tot ce ne trebuie, și batem Delta dintr-o parte în alta. La Periprava am avut surpriza să găsesc și acolo un dărăbănean de-al nostru, Buchi, care și-a făcut o pensiune din pasiune pentru pescuit. Cu prietenii mei, în general când mergem nu stăm la pensiune ci la cort, ne gătim, ne facem de toate. Cât pot călătoresc, merg de două, trei ori pe an în concediu în străinătate. Acum am o fetiță de 6 ani și vreau să mă ocup mai mult de educația ei, inclusiv să-i induc și pasiunea aceasta pentru tot ce înseamnă geografie, călătorie, aventură. Vara aceasta i-am promis că o duc la Disneyland, iar la iarnă la fel, i-am promis că mergem în Finlanda la Moș Crăciun, acum cât mai este la vârsta la care crede. Îmi place efectiv să călătoresc, am fost în America, inclusiv în America de Sud, și dacă Dumnezeu mă va ține sănătos, când voi ieși la pensie cred că o dată la două luni voi călători. Alte pasiuni nu am.
 

 
Cât timp vă mai gândiți să profesați?
 
Cel puțin 10 ani trebuie să mai muncesc, chiar dacă și acum am peste 30 de ani vechime, pentru a ieși cu pensie întreagă. După aceia, dacă mă vor mai ține puterile, la noi poți să profesezi și după pensie, nu este nici o problemă. Paula Iacob are peste 80 de ani. În profesia asta clientul este cel care te pune să muncești sau nu. Știu avocați care sunt în concediu mereu. De aceea spun, poți să profesezi, dar pentru asta trebuie să te caute lumea.
 
 
„De foarte multe ori...au fost condamnate persoane doar pentru a nu supăra Procuratura”
 
Care este cel mai mare regret al d-voastră legat de profesie?
 
Sincer vorbesc, singurul regret pe care îl am este că nu am fost judecător nici o zi. De multe ori m-am gândit la acest lucru, iar regretul vine de la prea multele cazuri în care am văzut că s-au dat soluții greșite. Se dădeau, se dau și acum. Dacă aș fi fost judecător cred că aș fi dat unele soluții, poate mă și supraapreciez eu, dar a-și fi dat soluții imparțiale. În justiția română, și înainte și acum, mai ales în chestiuni penale se dau soluții care să nu supere Procuratura. Ori aceasta este o mare nenorocire. Știu sute de cazuri de-a lungul timpului în care oamenii au fost condamnați doar pentru a nu deranja procurorul. În munca de procuratură, când iei o achitare este cea mai mare umilință. Tu, ca procuror, acuzi o persoană, spui că este vinovat, o arestezi eventual și vine altă instituție, judecătorul și spune că este nevinovat. Este cel mai urât lucru în munca unui procuror să primească o soluție de achitare. De foarte multe ori, și am proprietatea vorbelor, au fost condamnate persoane doar pentru a nu supăra Procuratura. Apoi mai intră în ecuație și alte lucruri. La Buzău, de exemplu, sunt 5 sau 6 procurori care au neveste judecătoare, deja vorbim de cumetrii. Cred, sau îmi place să cred, că sub unele aspecte aș fi fost un judecător imparțial. Ca să dai o soluție de achitare trebuie să ai curaj ca judecător. În primul rând trebuie să fii o persoană cinstită, să nu fii vulnerabil, în al doilea rând ca să dai o soluție de achitare trebuie să știi carte, deoarece practic trebuie să demontezi juridic o altă construcție juridică, cea a procurorului dar pornind de la aceleași dovezi. 
 
„Și înainte, și după 1989, Procuratura a fost și este un sistem mai închistat”
 
Au fost situații în cariera d-voastră când ați simțit un judecător mai nesigur sau mai nepregătit și ați încercat să forțați lucrurile în favoarea unei pedepse mai mari, sau a soluției pe care aţi propus-o?
 
Da, am trăit și trăiesc și acum astfel de momente. De forțat, nu am forțat, dar din păcate trăiesc destul de des asemenea situații. Și înainte, și după 1989, Procuratura a fost și este un sistem mai închistat. Ei niciodată nu o să recunoască dacă greșesc ca instituție. Dacă te iei după discursul lor, ei sunt cei mai profesioniști. Dacă ei trimit în judecată o persoană, și au poate sute sau chiar mii de dosare pe an, indiferent de ce se întâmplă pe parcursul procesului, de ce probe apar, ei merg pe ideea că invariabil persoana respectivă trebuie condamnată. Aproape niciodată un procuror de ședință nu o să pună o soluție de achitare, pentru că ar însemna să recunoască faptul că cel care a făcut ancheta, colegul său, a greșit. Asta deși legea îi obligă să pună. Ei insistă să pună soluții de condamnare indiferent de ce rezultă din dosar. Înainte de 1989 eu am fost printre puținii din România, și o spun cu mândrie, care într-un dosar al Parchetului, ca procuror de ședință am pus soluție de achitare. Pentru acest lucru am fost sancționat și am fost publicat ca exemplu negativ în revistele cu circuit intern. Acuzarea era că am nesocotit ordinele și am pus soluție de achitare. Dar, după mine, și judecătorul a achitat persoana respectivă și așa a rămas. Cei tineri care au intrat în Procuratură nu prea au preluat lucrurile bune de la cei mai în vârstă. 
 
„Pot spune că sunt un avocat de succes”


 
Vă considerați un avocat de succes? Dacă da, activitatea de procuror a avut un rol în această ecuație?
 
Da, a avut un rol important, în primul rând pentru că atunci era destul de greu să ajungi procuror. Dacă nu erai bine pregătit sistemul te îndepărta. Atunci chiar se învăța carte și era un sistem de pregătire continuă, lunară de parcă îți dădeai doctoratul. Când am intrat în avocatură, cu ce acumulasem în cei 14 ani de muncă în procuratură, mi-a fost ușor. Acum, în ceea ce privește avocat de succes, evident că aprecierile mele vor fi subiective. La Buzău suntem 222 se avocați, dacă ne raportăm la acest oraș și la încasările pe hârtie, trebuie să recunoaștem că în avocatură mai sunt și alți bani, pot spune că sunt între primii trei, dacă nu chiar primul. Dacă luăm în considerare doar criteriul financiar, deși eu nu cred că este unul foarte elocvent, pot spune că sunt un avocat de succes. 
 
Ați avut situații în care, într-un dosar ați câștigat procesul, lucru care v-a adus satisfacții profesionale mai mari decât cele financiare?
 
Da, am avut foarte multe. Au fost situații în care am luat mulți bani din dosare de nimic, conjuncturale. Au fost situații în care, la un mandat de arestare, am fost ca avocat la ședință, judecătorul nu a dat mandatul și a venit omul după câteva zile și a pus 5000 de euro pe masă sau sume mai mari. Dar au fost și situații în care am muncit foarte mult la dosar și nu am câștigat mai nimic. Eu am fost avocatul celebrului colonel Truțulescu, implicat în scandalul Țigareta în 1998. Am fost avocatul lui încă de la început, de când nici nu-l prinseseră. Acesta a fost un caz care mi-a mâncat doi ani din viață dar la finalul căruia satisfacția financiară a fost destul de mică atunci. După ce a ieșit din pușcărie, omul s-a compensat, dar atunci nu am câștigat mare lucru. Însă, pe de altă parte, eu fiind abia la început atunci, dosarul fiind foarte mediatizat, mi-a adus o mare popularitate. Am fost pe la televiziuni, prin ziare și asta m-a făcut un avocat cunoscut. Acesta a fost cel mai celebru caz din câte am avut. L-am mai avut ca și client pe Gigi Boieru, și am mai avut procurori, judecători arestați și anchetați și mai am și acum. Am avut oameni de toate categoriile, profesori, medici, doctori în diverse științe, numai academicieni nu am avut.
 
Aveţi două fete care au terminat Dreptul iar una dintre ele lucrează la cabinet cu d-voastră. Aveți o satisfacție din acest punct de vedere sau dacă va ajunge judecător, așa cum și-a propus, acel regret al d-voastră va rămâne doar pe jumătate?
 
Nu prea am, pentru că nu are o tragere de inimă pentru profesie așa cum aș fi vrut eu. Sincer mi-ar place s-o văd judecător, dar dacă o să ajungă nu o să intru niciodată la instanța la care este. Aș fi mulțumit s-o văd pe ea, dacă eu nu am reușit. Deși aș fi putut fi și eu judecător, sau chiar și acum aș putea, cred că pot să iau un examen fără probleme la experiența pe care o am. Până acum câțiva ani mă puteam întoarce oricând în sistem ca fost magistrat, și îmi pare rău că nu m-am întors. Acum puteam să am o pensie foarte mare. Am colegi mai mici ca mine care au pensie de 8000-9000 lei pe lună, ori eu nu am pentru că trebuia să ies de pe funcție la pensie. Eu, de bine de rău, am lucrat în magistratură 14 ani, dar sunt alții care au lucrat 6 luni și au pensie mare. Sistemul a fost foarte permisiv, la un moment dat, încât am colegi care au fost avocați toată viața, au intrat câteva luni în procuratură și au pensie de 8000 lei pe lună.
 
„Onorariul nu este un scop în sine, sau nu ar trebui să fie, ci un rezultat al muncii”
 

 
Cum colaborați cu generațiile tinere de juriști?
 
Eu am o mare dezamăgire față de noua genrație, cu mici excepții, este adevărat. Sunt destul de superficiali și de nepregătiți, atât ca avocați cât și ca procurori. Nu o să înțeleg niciodată cum organizează cei de la Institutul Național al Magistraturii examenele, de parcă intenționat promovează pe cei mai slabi. Cât privește avocații, mă uit de ani buni pe aici că aș vrea să am unul sau doi care să lucreze cu mine, și aș putea oferi de la 4000 de lei pe lună dar nu am găsit pe nimeni. Am nevoie de oameni în care să am încredere, și dacă plec eu din oraș și-l las la un proces să știu că nu dezamăgește clientul, că de obicei acesta când vine vrea ca eu să-l reprezint și nu prea agrează să-i trimit pe altcineva. Cei care sunt mai buni nu vor să vină pentru că lucrează singuri. M-au invitat aici pe la niște întâlniri, că și-au făcut o asociație a tinerilor avocați și le-am spus că sunt dezamăgit pentru că se plafonează înainte de a ajunge avocați. Mulți dintre ei nu au decât un singur țel, să ia banul omului. Ori nu acesta este scopul unui avocat, important ar trebui să fie rezolvarea problemei omului nu să-i iei banii. Onorariul nu este un scop în sine, sau nu ar trebui să fie, ci un rezultat al muncii. 
 
Ce sfaturi oferiți celor care își doresc o profesie de avocat și care ar fi motto-ul după care să se ghideze?
 
Dacă nu pui mâna pe carte nu faci nimic. Munca de avocat o prestezi în public, nu stai la birou și concepi ceva. Faci și acest lucru, dar esența este acolo, în sala de ședințe unde sunt oameni care aud ce spui. Lumea a evoluat mult în ultimii ani și își dau seama când cineva nu spune ce trebuie să spună. Ca avocat trebuie să demonstrezi altor profesioniști, judecători sau procurori de ce nu este cum spun ei. Ori asta presupune să fii serios și pregătit.

La final un mesaj pentru dărăbăneni, vă rugăm.
 
Am un mare, mare regret că nimeni, niciodată, din foștii mei colegi nu a realizat o întâlnire de la terminarea liceului, măcar o dată. Mie mi-a fost greu de la distanță să organizez așa ceva. Acesta este cel mai mare regret, că am pierdut legătura cu foștii colegi. Cu unii dintre ei am pierdut legătura de la terminarea liceului. Acuși o să facem 35 de ani de la terminarea liceului și nimeni nu a organizat o astfel de întâlnire. Sunt dispus să-i ajut cu orice, și material și cu alte lucruri, doar să se întâmple. Acesta este mesajul meu, cine îl citește să facă ceva că este păcat. Am colegi despre care nici nu știu dacă mai există, de unii chiar îmi este dor pentru că eu am fost foarte sociabil. (Alexandru D. AIOANEI, Buzău)



Citiţi şi:
Lt. col.(r) Constantin Grosu: „Am avut tot timpul vocaţia binelui”
 



Te-ar mai putea interesa si:  DarabaniMarcel Cucuruzacavocat Marcel CucuruzacBuzau
8:07 pm Joi, 05 Ianuarie, 2017

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Dărăbănenii exultă după primele 3 puncte obținute în Liga a 3-a. La mulți ani, Costel Nechifor!

Sondaj
Credeți că protestele privind starea drumurilor vor avea vreun rezultat?

   
   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare