Ioan Iftincai, lectia de geografie si viata

Deși născut la Smârdan, numele profesorului Ioan Iftincăi sau „Ioniță”, așa cum era strigat de apropiați, se confundă cu învățământul dărăbănean. A fost în slujba geografiei 35 de ani, iar peste 60 dintre foștii săi elevi i-au călcat pe urme devenind, la rândul lor, profesori de geografie. Se mândrește cu cele 16 participări la Olimpiada națională de geografie, unde a obţinut 8 premii, dintre care un loc doi și un premiu special. A fost membru al Asociației Internaționale Greenpeace participând la două congrese: Amsterdam (1996) și Zurich (2004). În 1993, împreună cu medicul Mihai Leuștean se plimba pe străzile Vichy-ului într-o Dacie cu numere de Botoșani. Pe lângă activitatea didactică și de cercetare, pe lângă laboratoarele de geografie, colecțiile de roci sau participările la conferințe și congrese de profil, de numele profesorului Ioan Iftincăi se leagă și înființarea Stației Meteorologice din oraș. Nu în ultimul rând, profesorul dărăbănean și-a pus semnătura pe o monografie a comunei sale de baștină, Suharău, și pe o carte de amintiri pe care a intitulat-o „De ţi-i dor de satul tău...Smârdan-caleidoscop sentimental”.

Toamna, când bătrânii spun că se numără bobocii, eu am pornit să aflu povestea vieții a doi dintre cei mai celebri profesori dărăbăneni, dar a căror viață a stat mereu în umbra aparențelor. Evident, primul este profesorul Iftincă, al doilea îl veți descoperi curând. Numele Ion Iftincă nu mai are nevoie de nici o prezentare, însă atunci când „sapi”, când te cufunzi în povești, când iei firul amintirilor de la începuturi, descoperi un om mult mai complex decât un simplu slujitor al catedrei. Fire dinamică, măcinat întotdeauna de întrebări și aflat mereu în căutarea răspunsurilor, profesorul care a purtat generații de elevi din străfundurile pământului până în înaltul stelelor, nu se sfiește să-și recunoască păcatele adunate într-o viață de om. Cât despre împliniri, spune că nu este mai mare bucurie pentru un profesor decât să vadă că peste ani, oamenii țin minte ce au învățat de la el.

„...Eram singurul copil printre oamenii mari”

Descendent al unei familii de agricultori și negustori din Smârdan, profesorul Ion Iftincăi își începe cu emoție destăinuirile despre anii în care, copil fiind, venea la Darabani cu tatăl sau bunicul său la târg cu căruța. „M-am născut la 14 noiembrie 1942 în satul Smârdan - comuna Suharău, într-o familie de țărani. Clasele I-IV le-am făcut la Smârdan iar clasele V-VII, că doar șapte se făcea pe atunci, la Suharău. Am fost singurul copil la părinți și pot spune că am avut o copilărie fericită. Asta pentru că mereu eram singurul copil printre oamenii mari. Eu eram mereu cel alintat. La școală m-am descurcat foarte bine, luam mereu premiul I, dar eram și cel mai obraznic din clasă. Mai aveam un coleg cu care mă luptam la locul I, dar el mă depășea la cumințenie.

După cele șapte clase la Suharău, am dat admitere la Liceul „Grigore Ghica” din Dorohoi unde am urmat între 1957-1961 clasele VIII-XI. Bunicul meu a fost grădinar, tatăl său era din Horodiștea. Familia mea a fost un pic deosebită, erau țărani, dar mai săltați, ieșiți din rândurile masei. Străbunicul a făcut Teologia la Iași dar a considerat că nu e bun de preot și s-a făcut negustor. Peste tot, în această zonă, avea centre de achiziții. Bunicul a fost grădinar la Ripiceni, unde era o Fabrică de zahăr condusă de francezi. La acea dată, Ripiceniul era legat cu o cale ferată îngustă de linia Iași-Dorohoi. Bunicul avea legături strânse cu aceștia, le cultiva legumele de care ei aveau nevoie și astfel a învățat și limba franceză. Sora bunicului era o femeie foarte deschisă la minte. Citea foarte mult, iar când eram la liceu mă întreba ce cărți noi au mai apărut. Ea era abonată la Gazeta Literară și când apărea vreo carte îmi spunea să i-o cumpăr. La ea am citit și cărți interzise la vremea aceea. În Darabani mi-am făcut buletin, dar înainte de asta am mai fost cu tata odată sau de două ori cu căruța la obor sau la târguri. Când mi-am făcut buletinul am venit cu autobuzul, cu mama și cu sora tatei. În vacanțe veneam singur, iar după 14 ani veneam singur cu căruța că de acum eram mare și mă trimitea tata cu diverse treburi. Șoseaua foarte frumoasă era pietruită și la Hudești era situată mai sus. La Concești prima variantă era mult adâncită. Abia în 1970 se asfalta, nu am crezut niciodată că voi prinde acest moment. Erau mulți evrei atunci la Darabani și mi-am făcut dintre ei și prieteni”, ne-a mărturisit interlocutorul nostru.

De la liceu...la facultate

„La liceu m-am descurcat și acolo bine. Nu pot să spun că eram primul, pentru că nu am fost. Dar și atunci era tot feciorului doctorului Cuțu, fata șefului Secției de Învățământ de la Dorohoi ş.a. Liceul l-am terminat în 1961 și tot în același an am dat admitere la Facultate. Geografia a fost pasiunea mea, puteam să merg la oricare altă facultate, spre exemplu la unele obiecte aveam medii mai mari cum ar fi chimia, anatomia sau biologia. Nici măcar profesorul meu de geografie din liceu, Octav Gutic, nu a știut că am mers la geografie. La facultate mi-a plăcut foarte mult, eram unul dintre cei mai tineri studenți, nu știu dacă eram trei de aceeași vârstă. Pentru mine, facultatea a fost ca o joacă, am făcut-o din pasiune. Mereu am avut bursă, luam note foarte mari fără eforturi deosebite. Știam din liceu multe lucruri despre Iași, dar nu am fost atras niciodată de mirajul orașelor mari. Am văzut multe orașe la viața mea din Franța, Olanda, Belgia, Germania, Elveția” ne-a spus profesorul Iftincăi.

Amintește cu nostalgie de Iașiul studenției, un oraș boem, în care restaurantele erau pline de scriitori, profesori universitari sau artiști. Ascult și parcă mă încearcă un sentiment de invidie. Cine nu și-ar aminti cu plăcere de anii tinereții în care se pierdeau nopțile alături de personalități precum Grigore Elisei, Nicole Țațomir, George Lesnea sau Dionisie Vitcu. Fără nici un regret afirmă că i-a plăcut tot în Facultate. „Iașiul, la timpul respectiv, era un oraș cum ar fi Botoșaniul acum. Am cunoscut cum a crescut Iașiul, chiar în acea perioadă comunistă când se construia enorm. În timpul studenției am avut prieteni de la toate facultățile, am fost foarte apropiat de scriitori precum Grigore Ilisei sau mai ieșeam cu decanul de la Drept, de la acea dată Nicolae Țațomir. Am trăit într-un Iași boem. Acum nu cred că mai este așa, cred că emanciparea este prea mare. Am stat la vin cu traducătorul lui Esenin, George Lesnea sau actorul Dionisie Vitcu”.

Drumul spre catedră…via Coşula



După finalizarea studiilor universitare a vorbit cu șefa de promoție de atunci să ocupe postul de la Bucecea unde exista singurul loc de profesor de geografie, pentru ca el, de la o școală de sat, să meargă în locul ei. Acest lucru a fost posibil și pentru că acea colegă avea loc asigurat la Universitate. Partidul nu i-a permis accederea la postul de profesor al liceului din Bucecea şi a optat pentru Pașcani, asta și pentru că i se promisese un loc la o școală din Iași. Șeful Secției de Învățământ a raionului Botoșani l-a cerut înapoi și l-a repartizat la școala din Coșula. Povesteşte cu satisfacție de aceste momente vorbind doar la superlativ despre oamenii care i-a întâlnit acolo. Cele mai frumoase momente sunt legate de formațiile de lăutari din zonă care în timpul războiului au încântat publicul vienez.

„Erau niște lăutari bătrâni acolo care în timpul războiului au fost invitați să cânte la Viena. Ştiau valsuri, operete, arii de operă, era foarte frumos. Era acolo un învățător, Laurențiu Cocriş care făcea un cor de o sută de persoane, nici nu avea unde să-i bage pe oamenii respectivi. Localul școlii era compus din două camere cu un hol pe mijloc iar el, după ce lucra cu fiecare voce în parte, îi punea pe unii într-o cameră iar pe restul în cealaltă și de pe o masă din hol, fiind micuț de statură, dirija corul. A fost primul învățător de după război care și-a dat gradul doi și tot datorită mie. Vezi, mă laud eu pe mine în loc să vorbesc de alții. Şi tot datorită mie a luat apoi și gradul I”. Nu regretă nici un moment din timpul petrecut în satul de lângă Botoșani, și afirmă deschis că tânăr fiind, acolo a învățat multe lucruri ce țin de activitatea pedagogică. A întâlnit la Coșula o serie de învățători care l-au inițiat în tainele muncii la catedră. Episodul Coșula a durat mai puțin de un an. Frecventarea unui curs de geochimie în Facultate avea să-l recomande pentru un post de profesor de chimie la proaspăt înființatul liceu de la Vorniceni.

„Pentru că la admitere am reușit al patrulea, profesorul Erhan a selectat câțiva băieți pentru un curs de geochimie, dar după un semestru mi-am dat seama că nu îmi place și am renunțat. Erau puține licee pe atunci în județ. La Darabani, cel care a depus eforturi consistente pentru înființarea liceului a fost preotul Zaharia Arnăutu. La Vorniceni liceul era de câțiva ani, iar profesoara plecase, și atunci m-au chemat. De la Vorniceni am făcut cerere de transfer la Darabani, pe atunci posturile libere se afișau iar eu am zis că Darabaniul este mai aproape de casă. În 1970 am venit la Darabani profesor de geografie la Școala Generală nr. 1. M-am simțit foarte bine atunci când am venit, pe unii colegi îi cunoșteam, spre exemplu pe Ilie Ciobanu, iar Huțanu era din comună de la mine. Când am terminat Facultatea am avut profesori care m-au rugat să rămân să fac și eu doctoratul. Atunci nu mi se părea o chestie extraordinară, dar astăzi îmi pare rău că nu l-am făcut” ne dezvăluie profesorul.



„Astăzi se aplică mai puțin principiile democratice decât atunci principiile socialiste”



Adolescentul care venea cu căruța la Darabani și apoi studentul de la Iași nu gândea că va profesa vreodată în oraşul de pe malul Prutului. Discuția curge foarte dinamic, fără a evita anumite episoade sau opinii pe care alții le-ar ascunde din diverse motive sau chiar din ipocrizie. „Am avut șansa, și chiar asta o regret, să plec la „Ștefan Gheorhiu” (n.r.-actuala Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative). Nu eram membru de partid. Secretarul de partid de la Suceava nu știu de unde a aflat de mine, dar vroia să mă trimită acolo și să mă întorc să lucrez la Suceava. Eu am crezut în etica și egalitatea socialistă dar am văzut că nu se aplica, și totuși mai degrabă se aplica atunci decât se aplică astăzi legile. Dacă, cineva avea atunci un necaz nu se putea să nu i se rezolve problema. Astăzi se aplică mai puțin principiile democratice decât atunci principiile socialiste”, ne-a mărturisit cadrul didactic.

Anii de început la Darabani i-au lăsat amintiri frumoase. Oamenii și dorința de a realiza ceva, de a face lucrurile cât mai bine și-au pus amprenta asupra activității profesorului Iftincăi. „Primii ani la Darabani au fost foarte buni, am avut inspecții, am făcut colecții de plante, de roci, bibliotecă geografică, fără a fi membru de partid. În 1974 s-au făcut niște permutări de clase între liceu și generală iar de la liceu profesoara de geografie Smaranda Horeanu a  plecat. Atunci am ajuns eu la liceu, în 1974, când director era Gheorghe Pleșca. După ce am venit la Darabani, imediat m-au pus șeful comisiei metodice a profesorilor de geografie din zonă și am mai fost până aproape la pensie președintele cercului pedagogic”.

„Să știi că mi-a plăcut grozav geografia”



Orice povestioară se leagă de dragostea pentru natură. Și-a iubit meseria și cu atât mai mult disciplina pe care a predat-o. A luat la pas dealurile și văile din zona Darabaniului pentru a descoperi fenomene geografice și a le explica. A înțeles cel mai bine că pentru elevii săi o plimbare pe coama unei creste sau în zona unor alunecări de teren sau într-o pădure unde mai creștea laleaua pestriță face mai mult decât zece manuale sau lecții la clasă. A adunat roci, fosile, fotografii din diferite zone ale țării care străjuiau ca într-un tunel inițiatic intrarea în laboratorul de geografie, pe peretele căruia, în spate, a fost pictată de către Lorel Bărboi în 1987 Valea Prahovei, pictură făcută chiar și la lumânare.

Chestionat despre cea mai mare performanță de la catedră, nu ezită nici un minut şi afirmă: „Să ştii că mi-a plăcut grozav geografia. Cea mai mare performanță a fost că am avut 16 participări naționale la olimpiadă. Prima participare la o olimpiadă națională de geografie a fost cu Mioara Acsinte astăzi Irimiea. Până am ieșit eu la pensie nici un profesor nu avea atâtea participări la faza națională. La 8 din acestea am luat premii. Din acestea Dumitru Mihăilă a luat un premiu special, după care  Cristina Măciucă care merita premiul I dar atunci nu s-a dat și a luat locul II. Am realizat multe materiale didactice de concepție proprie, unul dintre ele a fost un mecanism de aflare a orei pe orice loc al globului”. Dar pe lângă toate acestea, poate cea mai mare realizare o reprezintă cei aproximativ 60 de foști elevi care astăzi îi calcă pe umeri predând geografia generațiilor mai tinere.

Stația Meteo, o mare realizare. Doina Melinte, invitata prof. Iftincăi la Darabani