Moș Ghiță Cojocariu, după 5 ani de lagăr: Când am văzut satul meu, PARCĂ MERGEAM PRIN NORI FOTO DE COLECTIE

Sunt mai multe moduri de a sărbători Ziua Națională. În vremurile normale am fi avut manifestări publice, parade militare, ceremonii religioase, băi de mulțime, spectacole folclorice. Pandemia ne-a restrâns opțiunile și a limitat serios confiscarea evenimentului de către politicieni lipsiți de orice urmă de realism și bun simț. Poate există și un lucru bun printre aceste cifre și statistici îngrijorătoare, pe care le vedem zilnic la televizor. Poate suferința celor din jur ne obligă la o mică reflecție și ne împinge să mai deschidem o carte sau să ascultăm o poveste, nu dintre cele create în studiouri de televiziune ci dintre cele spuse de bunicii și străbunicii noștri, care au înfruntat cu stoicism și bravură vremuri mult mai grele. Un exemplu este povestea lui Ghiță Cojocariu, din Viișoara, o viață cât un centenar. Pe 12 februarie, veteranul Cojocariu va împlini 100 de ani, dar are o memorie sclipitoare, din care ne-am înfruptat și noi.

L-am vizitat pe Moș Ghiță la mijlocul lunii februarie a acestui an, când mai mulți oameni înțelepți din această țară, care astăzi se visează și parlamentari, ne spuneau că acest virus este doar un punct mic pe harta Chinei, și că nu reprezintă nici un pericol pentru noi. La Bivol, vechea denumire a satului Viișoara Mare, încă nu se auzise de virus. Oamenii își duceau viața liniștiți, în același ritm de zeci de ani, hotărâți parcă să nu atragă deloc atenția asupra lor. Moș Ghiță este bucuros de oaspeți, ne invită în camera unde făcuse focul și era cald și unde pereții erau plini de fotografii vechi, era de fapt o mică expoziție despre viața cotidiană a unui sat din nordul Moldovei.

Născut pe 12 februarie 1921, Moș Ghiță are o energie și o memorie asupra cărora vremurile au lăsat prea puține urme. Tatăl dumisale a luptat în Primul Război Mondial, în urma căruia a primit 5 ha de pământ. În total familia avea șapte, nu era puțin pentru acele vremuri. Aveau cai, căruță, animale și multe acareturi. Munca la câmp nu era ușoară deloc, mai ales că în multe veri, din cauza secetei, pământul cu greu ceda în fața plugului: „O dată a fost secetă și am mers cu tata (Dumnezeu să-l ierte) să semene grâu. Plugul nu prindea deloc. Sărea grapa printre ciocani...”.

Pe atunci, țăranii munceau și pe pământurile lor dar și pe ale moșierilor din sat. La Viișoara, a avut moșie și conac un importat boier român din secolul al XIX-lea, Theodor Boldur Lățescu, adversar puternic al unirii dintre Moldova și Țara Românească. Însă, familia de moșieri cărei memorie a rămas cel mai bine întipărit în amintirea sătenilor a fost aceea a lui Iosif Zadurowicz. Pe pământurile acestuia a lucrat și Moș Ghiță împreună cu părinții săi: „Da, înainte. Am lucrat și eu pe moșia boierului. Am arat. Ne plăteau la hectar. Boierii au arendat apoi la evrei. Iugiu Zadarovici îl chema pe boier. Troița din sat e făcută de boierii din Primul Război Mondial...”.

Viața de zi cu zi nu era diferită la Bivol față de alte sate din jur. Cotidianul țăranului era marcat de marile sărbători religioase și de întâlnirile la horă din fiecare duminică: „Te duceai la fete duminica, în vizită, stăteai de vorbă. Eram tânăr și fetele erau tinere. Eu la 28 de ani am venit de la Război și un an mai târziu m-am căsătorit...”.

Războiul a schimbat definitiv realitățile din satul moldovenesc interbelic. Lucrurile nu vor mai reveni la normal niciodată. În 1941 Ghiță Cojocaru a fost încorporat, în luna februarie, cu câteva zile înainte de a împlini 21 de ani. Tinerii recruți au fost duși la Suceava, după care la Siret. Aici a luat contact cu metodele de disciplinare ale ofițerimii române: „M-am învârtit ca ciocârlanul după ce m-a pălmuit un sergent major. Un caporal din Bosanci mi-a luat apărarea și l-a amenințat pe sergent că-l gâtuie și astfel scapă și de război, pentru că merge la închisoare. Apoi ne-au dus la Lipcani, unde am stat 7 luni de zile. În 42, ne-au strâns pe toți 700 la Iași și ne-a pornit pe front. Pe o scenă mare au cântat Maria Lătărețu, Ioana Radu, Rodica Bujor și Maria Tănasă. Când cânta Maria Lătărețu, un țigan din Podu Iloaie a mers la ea să o pupe. Ea s-a aplecat și i-a spus: ”Să dea Dumnezeu să scapi de la război și să revii ca să ne mai pupăm o dată”.

   

Ne-au îmbarcat 2 contingente, tineri toți, ca florile, să ne pornească pe front. Aveam niște ofițeri răi. Aveam un sublocotenent Eugen Vatamaniuc. Te bătea la fund, îți dădea câte 20 de curele. Când să plecăm pe front, i-a schimbat. Pe cei răi i-a dat la altă companie. Ne dădeau linte să mâncăm, mâncare rea. Ne spuneau ”7 linte”. Când am plecat cu trenul de la Iași s-au suit împreună cu noi un țigan bătrând cu țâmbala și unul mai tânăr cu vioara, printre noi. Cântau: ”În Munți Carpați, plângeți voi surori și frați, Și voi mame suspinați”.

    
Trecerea Nistrului îl pune pe Ghiță Cojocaru din Bivol în fața ororilor războiului. Apar partizanii, atacurile prin surprindere, bombardarea trenurilor, camparea peste noapte în gări sau câmp deschis, ochii săi văd primii morți și primii răniți: „Un soldat a ieșit noaptea la WC. A venit un partizan prin spatele său cu grenada și l-a omorât”.

Amintirile lui Moș Ghiță nu sunt dintre acelea în care lumea războiului este împărțită doar între eroi și dușmani. Povestirile sale ne spun că acolo, în fața puștii și a tunului, foamea i-a împins pe mulți români, nemți, ruși la gesturi mai puțin onorabile. Legile războiului sunt mult mai dure decât ne place nouă să credem, iar acolo în tranșee luptele se duc fără arbitri, fără regulamente și fără cartonașe. În fața unui abuz ești doar tu, instinctul tău de supraviețuire și conștiința ta: „O ruscă [rusoaică n.n.] avea un copil mic de mână și unul în brațe. A venit un neamț și i-a luat o vacă să o taie. Femeia a sărit, dar neamțul a smuncit de lanț, i-a dat copilul jos și i-a luat vaca. I-am spus căpitanului că ar fi bun de împușcat pentru că nu s-a gândit la copil. Mi-a spus să-mi văd de treabă. Cum neamțul mergea cu vaca, au sărit doi câine la el și a scăpat vaca. Femeia a lăsat copiii și s-a dus după vacă...”.

    
În toamna lui 1943 sovieticii avansau fără a întâmpina o rezistență serioasă în centrul și sudul Ucrainei. Soldații români, mai ales cei încorporați în primele luni de război au fost trimiși în țară, pentru refacere, urmând să fie trimiși din nou pe front. Ghiță Cojocaru și camarazii săi erau în gară la Moghilău, un târg important pe malul Nistrului, în Ucraina, când au aflat că frontul s-a rupt și că sovieticii înaintează fără a întâmpina probleme. Au trecut Nistrul în Otaci, sub tirul sovieticilor, lăsând multe victime în urmă: „Pe sublocotenent l-au împușcat acolo , la pod. Un băiat tânăr, frumos. Un alt sergent major din Carpen. S-a dus lângă un copac și l-au împușcat acolo. Apoi am început să ne retragem în țară, până la Valea Seacă. Ne-au ajuns, nu mai aveam ce face. Aveam un căpitan Barbu, un om voinic. L-au împușcat rușii. Plângeam ca niște copii. Aveam un adjutant, Constantinescu, din București, l-au împușcat și pe el. Era înalt, avea haine mai bune. Un sublocotenent, Bîrzu, înăltuț, s-a băgat săracul între noi, să se ascundă”.

În aprilie 1944, frontul s-a stabilizat pe aliniamentul Târgu Neamț-Pașcani-Iași-Chișinău. Jumătatea de nord a Moldovei a rămas sub ocupație sovietică. Românii și nemții au încercat să organizeze o rezistență pe acest aliniament, profitând și de relieful mai înalt. Toată vara rușii s-au pregătit pentru o ofensivă generală, au crescut capacitatea de foc a artileriei, au adus trupe noi și au intensificat acțiunile de propagandă. De cealaltă parte, nemții au retras un număr important de divizii de pe frontul românesc, astfel că puterea de luptă a lipsit considerabil. Pe 20 august, în zori, sovieticii au lansat o ofensivă generală, pe toate planurile. Tunurile au bătut ceasuri bune, de nu se mai vedeau cerurile, armata roșie și-a creat ușor breșe printre liniile românilor și nemților.

Iașul avea să fie mai greu de cucerit, dar pe 21 seara a fost ocupat în totalitate. Sovieticii aveau drum deschis spre sud, românii se retrăgeau în dezordine. Încetarea stării de război cu Uniunea Sovietică pe 23 august le-a permis rușilor să declanșeze o adevărată vânătoare de prizonieri. Se estimează în luptele din 20-21 august și în zilele ce au urmat, sovieticii au luat aproximativ 140.000 de soldați români prizonieri. Aceștia aveau ordin să nu mai deschidă focul împotriva Armatei Roșii, prin urmare nu au putut riposta.

„De la Iași, ne-au îmbarcat în tren și ne-au dus tocmai în Siberia. Câte o sută de inși în vagoane de vite. O teică din asta, cum ar fi  conservă de carne de vită, aveai azi, două linguri de mazăre mâncai mâine. Am mers 14 zile și 14 nopți. Am mers prin Munții Urali, dar n-am știut, până nu am venit înapoi. Ne-au umplut păduchii. Când ne-am dus acolo... cădeau păduchii ca sămânța de cânepă. A venit o doctoriță și ne examina. Ne dezbrăca complet. Pe mine m-a băgat la fabrica de proiectile de artilerie, la slujit. Nu era foarte greu. Avea 3 măsele proiectilul și băgai aer comprimat să umfle cele 3 măsele”.

   

Fără să știe, Moș Ghiță a fost dus de sovietici tocmai în orașul Celeabinsk, dincolo de munții Ural, aproape de granița cu Kazahstan. A fost trimis să lucreze într-o fabrică de armament, ar putea spune că a fost norocos, alți camarazii de-ai lui au ajuns mult mai aproape de Cercul Polar, cu toate acestea nu a fost scutit de frigurile siberiene: „Spun tot. Ce, crezi că nu mai țin minte? Am uitat odată aerul comprimat închis și am stricat acele 3 măsele și cuțitul [la proiectil n.n]. A venit rusca cu un leaț, dar nu ne bătea. Mi-a spus că am noroc, că nu e voie de bătaie. 9 luni de zile am stat. Proiectilul mergea pe o bandă rulantă. Alături era un gard de sârmă groasă. Dincolo erau 20 de surzi și muți. Hoți rușii. Ei luau proiectilul de pe bandă și îl puneau în lădiță. Îi cântărea pulberea. Ce frig trăgeam. Era un lădoi de 500 kg de vaselină de tractoare. O santinelă stătea pe o parte și una pe o parte. Își ungeai mâinile și fața pentru că altfel crăpa tot. Când ieșeai de la fabrică, tot la fel. Santinela înmuia o lopățică într-un butoi de 200 de kg și îți dădea”.

Moartea era un fenomen firesc în lagăr. Nu era nici locul potrivit și nici nu aveai timp să te impresioneze faptul că cel cu care ai lucrat ieri, următoarea zi nu mai era. Munca istovitoare și alimentația deficitară au făcut multe victime, dar pentru sovietici, un prizonier mort, însemna niște haine în plus pentru ceilalți: „Mâncai pește sărat de ți se umflau mâinile și fața timp de două zile. Câteodată trăgea mașina de 4-5 tone plină de gulii înghețate. Era un compresor care le strivea și le ducea la bucătărie. Unii nimereau mai mult nisip în farfurie, în loc de gulie. Ne mai dădea mei, căruia i se ridica coaja deasupra. Dacă murea cineva, îl dădea în șanț și-l astupa cu omăt. Hainele i le lua și i le ducea în lagăr. Le dădea tot la ai noștri la cusut să le pună petici”.

Ghiță Cojocaru a lucrat în mai multe locuri, în timpul prizonieratului. După fabrica de armament a fost trimis la o fabrică de cherestea. Acolo a văzut ce însemna tăierea industrială a lemnului: „Erau 12 gatere și pe o pânză venea lemnul. Eram 2 inși. Scândura bună o dădeam deoparte, lătunoaiele deoparte. Vagonetele transportau scândura bună la uscătorie”. Ulterior a fost mutat la construcții de căi ferate. Cu câteva zile înainte de a fi trimiși la mutat traverse, el și alți câțiva „inși din lagăr” au fost examinați medical și au fost hrăniți mai consistent. Acest lucru i-a făcut să creadă că vor fi trimiși în mină, însă nu a fost așa.

De la construcția de căi ferate a fost mutat ulterior pe șantiere de construcții. Aici mâncarea se îmbunătățise dar nu cu mult, în sensul că primeau mai mulți cartofi. Moș Ghiță povestește că odată, mergând cu mai mulți colegi spre șantier, au luat cu mașina o femeie care avea o sacoșă mare cu morcovi. Ei i-au cerut femeii câte un morcov, ea a refuzat, ceea ce i-a făcut să-i fure acesteia sacoșa când ea s-a dat jos. Au mâncat toți morcovii, iar seara le-a fost foarte rău, devenind și subiect de glume pentru ceilalți colegi de cameră. Nici alte încercări de a face provizii nu au fost o reușită: „Am mai avut cartofi și morcovi pe care i-am depozitat în saci de ciment, printre lemne. Dar nu am știut că sunt șobolani pe acolo. A doua zi, nici o bucățică de sac nu am găsit. Am spus că ne-a blestemat bătrâna. În rest, frecam peștele sărat cu sârmă. Seara era un labou [cel mai probabil este vorba de un vas mare, un bazin cu apă n.n] de 50 kg unde te spălai. Băga clor acolo. Beai apă de acolo, nu aveai ce face. Era schimbată o dată pe săptămână apa, și adăugat clor. Noaptea îți venea un damf așa de rău!? Unii au mâncat mai multe capuri din acestea de pește. Până ajungeau la WC, se scăpau pe ei. Unul dintre ai noștri a fugit repede la WC, și nu și-a dat seama că un neamț era deja acolo”.

De foame, prizonierii mâncau și capurile de la pești, care în combinație cu apa cu clor pe care o beau și cu care nu erau deloc obișnuiți, le-au creat probleme serioase de sănătate. La începutul lunii decembrie 1949, după mai bine de cinci ani de prizonierat, Ghiță Cojocariu din Bivol, a lăsat lagărul în urmă și a pornit la drum spre casă. România pe care avea să o găsească la întoarcere era diferită de cea pe care o lăsase în 1944. Regele nu mai era, comuniștii se instalaseră la putere, începuseră colectivizarea agriculturii, arestau în masă pe opozanții regimului și se luptau cu partizanii din munți.

Vestea eliberării a fost adusă de un coleg de suferință Mîndroc, ce absolvise liceul la Constanța. Drumul de întoarcere nu a fost diferit de cel de la dus. În aceleași vagoane, aproape la fel de înghesuiți, doar că acum aveau o mică sobă de tablă la care să se mai încălzească. Nu au primit deloc lemne sau cărbuni. Li s-a spus că vor găsi prin gări: „Am dat foc la scânduri găsite prin gări și ne-am încălzit. Am intrat în țară pe la Sighet, tot în lagăr ne-a băgat: pe români și unguri. Când un maior ungur, care avea atunci barbă, i-a spus pe nume soției, la poarta lagărului, aceasta a leșinat instantaneu”.
    
După ce au stat o perioadă la Sighet într-un fel de carantină, autoritățile le-au dat foi de drum și le-au permis să plece acasă. Aveau la dispoziție zece zile să ajungă în localitățile natale, unde erau obligați să anunțe miliția. Cum a găsit satul și cum a fost întâlnirea cu familia după trei ani de război și cinci de prizonierat, să-l lăsăm pe Moș Ghiță să ne spună:

 

„Ne-am suit într-un vagon la Satu-Mare. În compartiment mai erau 2 femei cu o fetiță. Aveam niște pesmeți rusești primiți la Sighet, uscați. I-am dat și fetiței, care i-a scuipat pe loc. Aveau o pâine mare pe care au tăiat-o în trei, iar dintr-o găină ne-au dat câte o aripă și un picior. Mie mi-a picat piciorul. Dimineață pe la 6:00 am ajuns în Dorohoi, și doar din Havârna am prins o sanie până în Mileanca. Era a doua zi de Crăciun. Eram tot ud la picioare. Am bătut la ușa unei case să mă încălzesc un pic, dar nu a vrut să mă primească. Așa de greu am urcat dealul la Bodeasa, dar când am văzut satul meu PARCĂ MERGEAM  PRIN NORI. Am coborât pe la fântâna lui Gheorghe Ștefan. Erau doar 3 morți în Cimitirul Nou. Când am ajuns la Primărie [m-am întâlnit cu] Milu Taraciuc, Petruț Hurmuz, vecin cu mine, un văr Ionică Midoschi, erau mulți. Am pus valiza jos, pe ea mantaua și mi-am făcut cruce. Nici nu-mi cunoșteam cumnatul. Sora mea aducea apă. A vărsat căldările când m-a văzut. Mama stătea la geam. I-am spus să scoată rachiul. Au tăiat un porc. Eu, neînvățat, am mâncat pe jumătate. Tata mă avertizase să nu mănânc mult. Mi-a fost rău, dar am fost la sora mea și am luat o cofă de borș. Am mai luat apoi un pahar de rachiu și unul de vin. Am băut apoi o cafea din soia arsă și mi-am revenit. M-am culcat luni și m-am trezit miercuri dimineață”.

Povestea lui Moș Ghiță din Bivol (Viișoara Mare) este una despre suferință și greutăți, despre moarte și durere. Nu este o poveste atât despre fapte de eroism ci despre cum să înfrunți necazurile în tăcere și solidar cu cei de lângă tine, despre cum să-ți păstrezi mintea limpede și sufletul nealterat. Drumul spre lagăr, viața de acolo, regăsirea familiei sunt întâmplări care impresionează pe cei de astăzi, dar poate lecția cea mai importantă pe care ar trebui să o învățăm, în acest an de 1 Decembrie, de la astfel de oameni, este să ne plângem mai puțin, să fim mai înțelegători și să ne ajutăm mai mult unii pe alții în aceste vremuri. Dacă s-ar fi lăsat strivit de greutățile pe care le-a înfruntat în prizonierat, infinit mai mari decât cele prin care trecem noi acum, Moș Ghiță nu și-ar mai fi văzut părinții în ziua de Crăciun a anului 1949. Asemenea lui, acum e rândul nostru să nu ne lăsăm striviți nici de boală, nici de rătăcirea minții care parcă bântuie prin jurul nostru mai agresiv decât acest virus. La mulți ani, români! (Alexandru D. AIOANEI, Lucian BĂLĂUCĂ)

PS: Mulțumim pentru sprijin domnului Cristian Pînzariu. Click pe prima fotografie pentru a viziona mai multe imagini