Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 11 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai p... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

Academicianul Dănăilă: „Am făcut toată viaţa numai ce mi-a plăcut” II



Pe 1 iulie Leon Dănăilă a împlinit 83 de ani, prilej cu care publicăm partea a doua a interviului realizat cu medicul dărăbănean de talie mondială. Dacă în prima parte ni s-a descoperit povestea unui fiu de țărani din nordul Moldovei, care a răzbit acolo unde puțini își închipuiau că va reuși, în partea a doua deja îl avem în față pe doctorul, pe specialistul Leon Dănăilă. Suntem deja în perioada marilor inovări, numele său se impune ca acela al unui neurochirurg de renume, în care şi dictatorii au încredere în bisturiul său. Ostracizarea la care a fost supus de către magistrul Constantin Arseni nu a avut nicidecum efectul scontat, dimpotrivă, i-a crescut și mai mult popularitatea chirurgului îndrăzneț, și l-a adus în postura de martor al marii istorii. Darabaneni.ro îi urează încă o dată LA MULȚI ANI academicianului Leon Dănăilă și vă invită să citiți partea a doua a interviului.


Domnule academician, vă rog să ne vorbiți despre emoțiile primilor pași în sala de operații ca medic de data aceasta, nu ca student.    

Am plecat de la Bacău și am ajuns la București unde am dat peste alte greutăți. Am intrat  la neurochirurgie unde era profesorul Constantin Arseni care era foarte rău. La Comănești m-am însurat, soția mea fiind farmacistă acolo. Gazda unde stăteam îmi tot băga pe gât niște fete, cunoștințe de-ale ei, dar eu mi-am zis că vreau pe cineva tot intelectual, să am cu cine vorbi, o fată cu facultate. Așa am pus ochii pe farmacista care venise acolo tot cu stagiu și m-am căsătorit cu ea. Într-o bună măsură a influențat și ea decizia de a merge la București, ea a făcut aici facultatea și cunoștea bine orașul. Eu nu știam nimic, nici unde era spitalul Caritas, unde trebuia să dau examenul. În drum spre spital, mi s-a făcut rău, pentru că eram foarte emoționat și îmi spuneam că eu trebuie să reușesc obligatoriu. La teză mi-au dat 20  și 20 la oral. Se făcea o medie la examen după care nota finală era adunată cu cea de la regiune și se făcea iarăși o medie. Jumătate din examen a contat nota aceea de 15 de la Bacău și care m-a tras în jos foarte mult. Nu am luat printre primii.

Am ales neurochirurgia. Mulți îmi spuneau să nu mă duc la Arseni că e foarte rău, i se spunea Balaurul. Dar eu mi-am zis, că nu are ce să-mi facă, sunt un om liniștit, îmi văd de treaba mea. Nu a fost chiar așa. Au mai venit unii care aveau note mari de la partid și note mici la examenul profesional, și îi mai aduceau  cadouri, astfel că pe mine m-a dat la cea mai nenorocită secție. Aici erau traumatisme vertebro-medulare și toți urinau, făceau pe ei, era un miros urât, aveau escare care trebuiau pansate. Ceilalți intrau și lucrau cu Arseni la tumori, la o secție mai selectă. Arseni făcea vizita la secția asta odată pe săptămână, lunea. Am văzut o dată un bolnav care avea niște simptome mai deosebite și mi-am zis că nu miroase a traumatism cervical. La această boală ești conștient, dar nu poți să respiri, reziști o perioadă de timp dar până la urmă mori pentru că mușchii nu mai reacționează, atunci nu era aparatură cu respirație artificială. Când am prezentat bolnavul i-am spus că la traumatism cervical ești paralizat de la coloana cervicală în jos, dar el avea probleme și în sus, niște simptome la trunchiul cerebral și la nervii cranieni, altele decât în mod obișnuit.

Eu am început să-i prezint în detaliu toate simptomele cu paralizie de nervi cranieni, de nerv VI, nerv VII. Arseni a cerut un scaun, s-a pus jos și a spus să povestesc mai departe. I-a plăcut foarte mult pentru că era prima dată când se punea jos să asculte. Eu studiasem foarte bine bolnavul, m-am dus la bibliotecă și citisem toată simptomatologia pe care o prezenta el. La final m-a întrebat ce cred că are, iar eu i-am spus: „Domnule profesor, cred că are tumoră de trunchi cerebral. Bine, a spus el, mâine îl băgați în operație și mă chemați și pe mine”. A doua zi am intrat și eu în operație, mai era și doctorul Grigorovici, un om deștept dar puțin mai delăsător, mă lăsa mai mult pe mine să fac ce știam. Am intrat în operație și când l-a deschis avea tumoare de trunchi cerebral. Atunci Arseni mi-a spus ca de a doua zi să vin la el în secție.

Mai înainte de această întâmplare se repara blocul operator de la noi și atunci aveam de operat un bolnav. Șefii mi-au spus să mă duc să-l operez în blocul unde lucra Arseni, m-am interesat, nu era operație în ziua aceea și l-am adus. Șeful meu mi-a spus că el nu vine cu mine că îi este frică de Arseni, să merg eu singur să-l operez. Era prima operație, deși eu știam foarte bine ce aveam de făcut. Acolo asistentele își cam dădeau coate că m-am dus eu și o să le țin în sală mult timp. După operație, le-a plăcut cum am lucrat și i-au spus lui Arseni că operez frumos, și el a reținut și, după momentul cu tumoarea, m-a chemat de pe secția unde eram.

„Arseni băga degetul și scotea tumora, și apărea o hemoragie, iar oamenii mureau în proporție 50-60%”

Am operat împreună cu Arseni până în 1980, când am plecat la New York. La noi, când se operau bolnavii, erau deschiși, iar Arseni băga degetul și scotea tumoarea, și apărea o hemoragie, iar oamenii mureau în proporție 50-60%. Eu  îmi doream să văd care era rata de  mortalitate, pentru aceasta voiam să intru în arhivă, dar arhiva era încuiată, iar cheia era la doctorul C. Arseni. Doar în timpul zilei  o dădea secretarei. Eu, fiind mai tânăr, i-am făcut acelei secretare curte, doar ca să-mi dea cheia de la arhivă. Așa am numărat cu mâinile mele mortalitatea, pentru că pe mine m-a impresionat negativ cum opera el, nu mi-a plăcut, deși nu aveam experiență. Am intrat noaptea în arhivă și am văzut sute de dosare, am făcut o proporție și mortalitatea era foarte mare. Citisem în revistele străine, majoritatea erau rusești, dar mai scăpau și câte una din Apus, unde am văzut că mortalitatea acolo era de 4%. Atunci mi-am propus să merg să văd cum operează cei de acolo.



Am discutat cu secretarul de partid, un medic radiolog cu care eram prieten, și i-am spus că vreau să merg în străinătate. El mi-a spus că trebuie să fiu membru de partid și să am adeverință de la partid ca să plec. Eu i-am spus să mă facă membru, dacă trebuie, iar el mi-a spus că are nevoie de niște adeverințe de la Darabani. După o săptămână, mă chemă și îmi spune: „Am primit o recomandare de la Darabani, dar știi cum e făcută? Nu numai că nu te fac membru de partid, dar te și arestează”. Era scrisă de Haralamb Remus, care a fost coleg de școală cu mine, avea o cârciumă în colț lângă Biserica Nouă. Nu știu ce era el de l-au pus să facă acea recomandare pentru mine. Atunci a rupt hârtia și mi-a cerut un alt nume care să-mi facă recomandare. Eu i-am spus de profesorul Bejenaru Constantin. I-a scris lui și mi-a dat o recomandare foarte bună. M-au făcut membru de partid, și când am văzut asta am făcut demersuri pe la Minister să plec cu o bursă undeva în Occident să văd și eu cum se operează.

Am primit atunci aprobare de la Comitetul Central, dar mi s-a spus să mai aștept pentru că nu semnase și tovarășa. La scurt timp a semnat și ea, și am putut pleca. Mi-au dat pentru un an de zile bursă în America, unde e leagănul neurochirurgiei. Am ajuns la Washington, acolo am primit 700 de dolari. Când am văzut atâția bani, nu știam ce se întâmplă cu mine. Cei de la ambasadă mi-au dat banii și mi-au spus să stau trei zile acolo, la un hotel care costa 100 de dolari pe noapte și după care să merg la New York să-l întâlnesc pe profesorul Flem, la 8 dimineața, luni în hol la Universitate. Eu, din Darabani, ajuns la New York, nu știam nimic, unde să merg și ce să fac, dar, într-un final, am ajuns la hotel și m-am cazat. Ca să iau avionul spre New York am mers cu metroul, nu știam eu cum se face, am luat un bilet l-am compostat, dar acolo te verifica la ieșire. Când să ies, au apărut acele bare și nu mi-au dat voie. Am strigat acolo la cineva care mi-a spus că trebuie să mai plătesc că nu am plătit cum trebuie.

Am ajuns, în final, la secția unde eram repartizat. Acolo am intrat într-o cameră unde se făceau experimente pe pisici. Când am văzut, am zis, ce mă fac? Eu am venit aici să învăț să operez nu să fac experimente. Profesorul acela mi-a spus că bursa este  pentru cercetare, iar eu asta trebuie să fac. Acum mă gândesc ce îndrăzneală am avut eu ca să mă cert ce americanii la ei acasă. Eu le-am  spus că nu vreau să fac cercetare, că la noi în țară nu avem cum să facem așa ceva, eu vreau să învăț neurochirurgie. S-a enervat coordonatorul meu și mi-a spus că o să vorbească cu profesorul de la neurochirurgie să stau o lună acolo. La sfârșitul perioadei m-am rugat de profesorul de neurochirurgie să mă mai primească o lună. M-a mai lăsat o lună, pe urmă i-am spus să mă lase de tot la neurochirurgie. Acela s-a enervat că banii îi trimitea lui Flem acesta, secretarei lui care mi-i dădea mie şi eu îi depuneam la bancă sau plăteam gazda şi nu mi-a mai dat, spunându-mi că nu se pricepe, dar nici eu nu m-am mai dus. Apoi am făcut neurochirurgie.

Prin decembrie am vrut să văd Grand Canyon. M-am gândit că, dacă tot sunt aici, când mai vin eu în America? Niciodată, neam din neamul meu nu mai vine. Am găsit un oficiu unde se organizau excursii şi m-am interesat cât costă, din New York până în San Francisco şi înapoi, aproape toată America. Călătoream noaptea şi ziua mă opream să vizitez un oraş. Existau staţii de autobuz unde puteai să faci duş şi să te bărbiereşti. Oameni civilizaţi. Eu nu luasem nimic la mine. Când am intrat în California ne-am oprit la control. Avem nişte mere, dar mi s-a spus că nu am voie cu nici un fruct, doar dacă cumpăr de acolo, şi mi-au confiscat merele. În sfârşit am ajuns în San Fracisco, am intrat în vorbă cu şoferul care m-a întrebat de unde sunt şi ce salariu am. Am echivalat eu cu aproximativ 300 de dolari. Mi-a răspuns: „Înseamnă că nu munciţi, dacă câştigaţi aşa de puţin. Ute, eu sunt şofer, iar în timpul liber mai lucrez şi în altă parte, şi dacă vreau să fac bani, fac”. Am ajuns, în sfârşit, la Grand Canyon. Mă uit, era doar un câmp. Unde dracu’ o fi? Intru pe o cărare bătătorită şi dau de o groapă ca un munte invers. Scria pe un afiş că dacă mergi pe jos durează vreo 3 ore. Mi s-a părut uşor pentru mine. Malurile diferă cum soarele merge. Straturile acelea, ba sunt galbene, ba aurii, nişte culori aşa frumoase. M-am întors la hotel, apoi am trecut şi prin Texas, dar nu m-am oprit şi la Dallas, doar am trecut pe acolo. Nu-mi permitea biletul, fiind un traseu foarte bine stabilit. De Niagara auzisem eu, învăţasem şi-n şcoală, dar nu m-a impresionat, nu ştiu de ce.

După ce mi-am cumpărat bilet, am traversat un pod şi am ajuns în Canada. Am zis că e o greşeală. Dar Niagara trebuie s-o vezi din Canada, ca s-o vezi din faţă. Mi-a controlat paşaportul şi mi-a spus: „Dumneata nu ai viză pentru Canada”. I-am răspuns: „Nici nu vreau (n.r.- hohote de râs), eu vreau să văd Niagara”. Omul, foarte drăguţ: „Nu eşti primul. Unii se duc la Londra şi ajung la noi”. Mi-au dat o maşină care m-a trecut graniţa înapoi în America. M-am cazat la un hotel, şi dimineaţa, cum s-a făcut ziuă, am mers să văd Niagara, m-am suit într-un turn şi am văzut eu ceva, acolo, apele alea cum curgeau. Interesant, dar nu foarte. Eu vroiam Grand Canyon, şi am văzut. Asta a fost îndrăzneala mea, venit de la Darabani, să mă pun cu cei de acolo…

Arseni: „O să opereze el acolo când zboară bivolii deasupra clădirii”

În cadrul acestei burse v-aţi perfecţionat cu microscopul operator? 
Da, acolo am văzut care este secretul. Nu băgau degetul ca să scoată tumora, ca la noi. În `80-`81 am revenit la Arsenie. Bolnavii auziseră că eu am fost în America. Aveam şi talent şi îl rugau: „Domn’ professor, să-l luaţi şi pe Dănăilă în operaţie”. O dată, de două ori, de zece ori. Pe urmă a zis unor surori că vrea să mă mute de acolo. Şi a scăpat de mine, să nu fiu cu el ca să-l deranjez, să nu mai spună bolnavii să-i operez eu. A spus: „O să opereze el acolo când zboară bivolii deasupra clădirii”. Am aflat de la codaşele alea. Alături de unde operez astăzi, era fabrica de instrumente medicale (ITM). Am vorbit cu cei de la ITM, le-am plătit să-mi dea o masă de operaţie şi chiar de a doua zi am început să operez. Erau pereţii crăpaţi, pe jos furnici, în singura sală de operaţie cimentul era crăpat, dar treptat le-am rezolvat pe toate. Am făcut adrese când m-am mutat aici, la direcţiunea spitalului şi la Direcţia Sanitară din Bucureşti că nu aveam condiţii, nu aveam centru de tranfuzii.

M-au chemat la Minister şi mi-au spus că nu mă pot ajuta cu nimic, că Arseni e mare. După trei ani de zile, când a văzut că toţi din Comitetul Central veneau la mine, Arseni a luat reclamaţia mea, a mai schimbat ceva şi a cerut să fiu adus înapoi la el, pentru că aici nu pot opera. Dar m-a întrebat şi pe mine dacă vreau şi i-am răspuns că nu. Pe Petre, ministrul construcţiilor
(n.r. Ion C. Petre, Ministrul Construc'iilor 1985-1987), l-a pus Ceauşescu să termine repede pasajul de la Unirii, pentru că toată circulaţia Bucureştiului era dată peste cap, inclusiv cea cu metroul. Colegii săi îi spuneau „Petrecere”. A stat şi noaptea să-şi coordoneze muncitorii, a mai băut şi a făcut o hemoragie cerebrală. A venit, l-am băgat într-o rezervă. Spunea: „Eu sunt ministru, n-am nici toaletă, n-am nimic?”. I-am spus că n-am şi l-am rugat să mă ajute. A dat ordin şi au venit camionale cu materiale de la Casa Poporului. Mi-a construit foarte repede 14 camere, pe barba lui. El a dirijat tot. Mi-a băgat şi gaz, nu era voie atunci, şi mi-am pus la punct toată secţia asta. A fost foarte greu. 

„Pe Dumnezeu trebuie să-L ai în sufletul tău”

 

Este a doua casă pentru d-voastră…Cariera d-voastră este foarte cunoscută. S-au scris articole, aţi acordat interviuri, dorim să vorbim şi despre relaţia cu Biserica. Aţi spus mai tot timpul că aţi avut de partea d-voastră Divinitatea, iar activitatea d-voastră s-a desfăşurat sub semnul poruncii „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”

Pe Dumnezeu trebuie să-L ai în sufletul tău. Eu, când eram la Darabani, de mic, fratele meu mă trimitea pe mine la Bobotează, de Paști. Toţi mă aşteptau după ora 12, nu mâncau pâna nu aduceam eu anafura sfinţită.

I-aţi cunoscut pe preoții Tatarcan sau Zaharia?

Da, sigur. M-am obişnuit la biserică, la Denii, trecem pe sub Sfântul Aer, mai treceau şi fetele pe care le mai înţepam, minte de copil, ce mai? Venea dascălul Ciopron, ne mai dădea afară pe cei care mai făceam pe acolo gălăgie. Eram credincios, din familie. Pe Dumnezeu trebuie să-L ai în sufletul tău, nu contează să faci rugăciuni, să te apleci până la pământ. Când operam, când aveam cazuri grele, eu cu limba făceam cruce, că nu ai voie când eşti steril să faci cruce, mai râd şi ăia. Mă rugam la Dumnezeu, şi m-a ajutat. 

Practic, fiecare operaţia v-a întărit credinţa...
     

Mai veneau bolnavi paralizaţi, cu hemiplegii, în comă, care-i operam de urgenţă şi care după o lună, o lună şi jumătate plecau acasă pe picioare. Am spus că astea sunt adevărate minuni, nu cum se scrie că fac Maica Tereza sau Boca. Am citit şi eu minunile lui Boca, sunt nişte bărbi. Drept să spun, dar ce spun ei, şi oamenii săraci se duc la alte biserici în genunchi, înconjoară biserica sau la Sfânta Parascheva, mie nu mi-a plăcut cum stau oamenii săraci acolo, sperând la ceva. M-au chemat la Trinitas, şi le-am mai spus eu aşa, i-am mai atins.

„Locurile natele nu m-au părăsit. Eu le-am părăsit, ca să fac ceva”

Cariera d-voastră v-a îndepărtat, fizic vorbind de locurile natale. Care a mai fost relaţia cu Darabanii?

În fiecare an mă duceam, aveam maşină. În concediu nu exista să nu mă duc la Darabani, o plăcere deosebită. Locurile natele nu m-au părăsit. Eu le-am părăsit, ca să fac ceva. Părinţii îmi spuneau: „Uite, ai ieşit doctor. Vino aici la Darabani, ai grijă de noi”

Până la urmă, v-aţi mai apropiat de Arseni?


Da, de fapt el mă recunoştea pe mine, iar eu, dacă am prins avânt aşa, m-am dus la el şi i-am spus că vreau şi eu la Universitate. Mi-a spus: „Du-te dracului, stai acolo, ce vrei să fii tu?” I-am spus că dacă nu mă lasă, mă duc la Cluj. Am vorbit cu rectorul Baciu de la Cluj, care mi-a spus că nu poate să-mi dea decât postul de şef de lucrări, unde câştigam mai puţin decât aici, unde eram medic primar. Nu am acceptat, am vrut conferenţiar. Şi nevastă-mea dorea acest grad universitar. A venit la mine după aia istoricul Dinu Giurescu care mi-a spus: „Domnule doctor, toate posturile de conferenţiar sunt aprobate de tovarăşa (n.r.-Elena Ceauşescu)”. Arsenie mi-a spus că dacă plec la Cluj, atunci o să-mi trimită acolo bolnavii cei mai gravi. 
 
În mod indirect a fost o recunoaştere a valorii d-voastră…Pentru a vă perfecţiona aţi făcut şi alte facultăţi. Cum de aţi simţit nevoia să fiţi student şi nu v-aţi pregătit prin lectură individuală?



La operaţiile pe creier nu studiază nimeni atenţia, memoria, judecata, raţionamentul, decizia, care se fac la psihologie. Atunci am decis să fac şi această facultate pe care am absolvit-o în 1972. Am mers la zi, am dat examene, mă chemau şi la liceu pentru probele practice. Mă mai întâlnesc şi acum cu colegi psihologi. Am fost apoi 20 de ani profesor la ei de neuropsihologie, i-am chemat şi în Clinică să le arăt cazurile. Furam creiere de pe la morgă şi le tăiam să le arăt practic cum e trunchiul cerebral, ventriculii, zonele cerebrale, iar sâmbăta îi aduceam pe studenţi să vadă ce e hemiplegia, paraplegia, ce simptome au, şi veneau. Am făcut pentru ei ceva foarte bun. Pe 27 a fost un congres al psihologilor din România şi am primit marea diplomă „Rădulescu-Motru”

Dănăilă versus Arseni:„Aici e carotida, nu tăia! Aici e nervul optic!”
„Du-te dracului, dacă eşti aşa deştept, rămâi tu şi operează”.                                        
Dincolo de activitatea d-voastră prodigioasă care v-a făcut un nume la nivel mondial, au fost două momente în care aţi fost aproape de marea istorie: când l-aţi operat pe prim-ministrul lui Kim Ir Sen şi când aţi mers în Algeria pentru a-l opera pe preşedinte.

În 1974, după o vizită a lui Ceauşescu în Coreea, a fost internat la Elias cu profesorul Arsenie, m-au rugat să intru şi eu în operaţie. Arsenie nu prea vedea, avea o retinopatie diabetică şi eu puneam mâna: „Aici e carotida, nu tăia! Aici e nervul optic!” Uneori răspundea: „Du-te dracului, dacă eşti aşa deştept, rămâi tu şi operează”. Şi aşa am salvat mulţi bolnavi. El făcea pe supăratul şi pleca, dar pleca că nu vedea. Îmi era frică. Acum stau și mă gândesc, dacă nu mergea bine? Ceaușescu avea diabet Arseni s-a dus o dată și i-a spus că medicul nu-i dă tratamentul care trebuie, nu-l tratează bine, îi plăcea să se dea mare. Peste o săptămână l-au găsit aruncat de la etaj pe doctorul respectiv. A intrat Securitatea, i-a făcut ceva şi a murit. Făcea numai prostii. Să spui aşa… Mă gândesc, și acum mi-e frică. Doamne, dacă nu ieşea bine, pentru că pe mine m-a lăsat la Elias. Zi şi noapte am stat 2 săptămâni. Nu aveam de bărbierit, mi-au adus tot. Ulterior m-au chemat la Ambasadă, au dat o masă, și mi-au oferit un ceas de mână şi o faţă de masă, mătase foarte grea, pe care am trimis-o la Darabani, dar nu ştiu ce mai este cu ea.

Apoi, în 1978 m-am trezit acasă cu două maşini cu girofar care au oprit în faţa blocului. Era 12 noaptea şi mă întrebam la cine o fi venit ăştia. Şi după puţin timp, ajung la mine. M-am speriat. Mi-au spus: „Domnule, trebuie să pleci în Algeria fiindcă preşedintele e într-o stare gravă. Va fi consultat de medici din toată lumea. La 1:00 ai avion
. Le-am spus că nu am paşaport. Mi-a scos paşaportul: „Poftim”. M-am uitat: avea şi poza, dar nu asta m-a impresionat. Avea şi semnătura mea. Extraordinar. M-au luat în maşină, m-au băgat într-un avion cu 200 de locuri şi mi-au spus că am trei mese până dimineaţa. Le-am spus că nu mănânc eu trei mese. Securistul de lângă mine a strigat să-i dea lui, că el a muncit toată ziua. M-am întins şi se auzea: Gâl-gâl-gâl. Nu avea nici o treabă, mă păzea pe mine, că în rest… Am ajuns acolo, din păcate el era într-o stare foarte gravă. Avea hemoragie cerebrală. I-au adus tiruri cu RMN şi i-au făcut. Nu era de operat, toţi medicii am spus. Ne-am adunat într-un amfiteatru. Comă depăşită, menţinut artificial în viaţă pentru a pregăti succesorul. Dacă spuneai prostii, doamne fereşte, dar nu m-a prins cu nimic. 

Aţi simţit de-a lungul timpului să simplitatea aceea rurală de la Darabani v-a format un tipar al educaţiei? 

Eu am venit singur în Bucureşti, aici sunt clanuri, între ei, se susţin. E o lume pestriţă, o lume rea, cu ură, cu invidie. O viaţă foarte dificilă, şi să n-ai pe nimeni în Bucureşti…Soţia mea a murit acum 11 ani, am rămas singur şi totul s-a dărâmat.        
Soţia era din Bucureşti?

Nu, doar făcuse facultatea aici. Era din Argeş, de la Davideşti. E foarte greu să stai singur. Mai primesc câte un telefon, de pe la Victor (n.r.-Teişanu), mai nu ştiu ce. Pleci de acasă, nu rămâne nimeni. Revii acasă, nu găseşti pe nimeni. Mâncare mai ciupesc de pe aici, îmi mai dă careva, mai fac eu, dar nu prea am eu timp. 
 
Doream să discutăm cu d-voastră şi despre celebra poză din metrou. Toată lumea s-a mirat de o chestie absolut normală, obişnuită.

Da, o ziaristă de la Adevărul mi-a luat un interviu şi m-a întrebat dacă nu am maşină. Am răspuns că la 83 de ani am o putere fizică…. La Dorohoi am câştigat un cross de 4 km şi am primit atunci bilet la meci. Până atunci mă urcam în copac ca să văd meciurile de fotbal. Am fost şi eu o dată şi am stat în tribună. Îmi plăcea sportul şi aveam putere în picioare. Cât am muncit eu, nu mă deranjează să merg pe jos. Au fost tot felul de comentarii după publicarea acelei poze…

De unde această energie internă care v-a dat puterea să depăşiţi toate piedicile şi a fi alături de cei aflaţi în nevoi, făcând abstracţie de mediul acesta mai ostil, pe care l-aţi găsit la Bucureşti? Care au fost resorturile acestei energii?

Am mai fost întrebat acest lucru. Eu nu ştiu, am dus o viaţă obişnuită şi cu tărie de caracter. Nu m-a impresionat absolut nimic când mă înjura Arseni sau când mă mai reclamau unii colegi. Nu ştiu, alţii ar face un sindrom depresiv sau se apucă de băutură. Am acasă multe sticle de băutură, dar nu mă ating de ea şi de frică. Dacă Doamne fereşte se întâmplă ceva, eu sunt singur acasă, mă găseşte… Eu ştiu că am muncit toată viaţa şi fizic şi intelectual. Am făcut toată viaţa numai ce mi-a plăcut. Am spus că acesta este un factor foarte important: să faci ce-ţi place. Nici la liceu nu am învăţat la toate materiile, nici la facultate, nici acum nu mă duc la congresele care nu mă interesează. Eu fac ce vreau eu, ce-mi place mie, şi când faci ceva de plăcere, satisfacţia e mai mare. 
 
Meseria o lăsaţi în mâinile cuiva? Unde se situează în prezent şcoala românească de neurochirurgie?

Eu i-am ajutat foarte mult pe colegii mei mai tineri, i-am făcut doctori în ştiinţă, pe 3 i-am băgat în UMF. Din păcate n-au depăşit stadiul de şefi de lucrări. După Revoluţie m-am dus la Rectorat să depun o cerere, dacă până atunci nu am reuşit. Apăruse un post de profesor. Rectorul a spus: „Da, cine eşti dumneata?...Şi ce vrei? Pe acest post este înscris cineva”, care lucrase prin Minister, cu relaţii. Am dat să plec, iar când m-am apropiat de uşă mi-a spus să vin a doua zi cu cărţile pe care le-am scris. Am revenit cu un vraf de cărţi, aproximativ 54. Mi-a spus: „D-le, te rog să mă scuzi. Îmi dai voie să mai scot un post de profesor?” Pe urmă m-am dus la Academia de Științe Medicale, am spus că nu mă las, dacă toţi proştii se duc, mă duc şi eu. Tot aşa, m-am dus cu o cerere. Era secretar un domn Zamfirescu, el trăgea toate sforile. Tot aşa m-a întrebat: „Ce vrei domnule? Nu se poate…”. Eu m-am dus cu nişte cafea şi o sticlă de whisky, le-am pus pe masă. Mi le-a aruncat, au căzut pe jos pe nişte dosare. „Vezi-ţi domnule de treabă”. Nu le-am luat înapoi, le-am cules din praf şi m-am dus şi le-am dat secretarei. Şi acesta îmi zice: „Da să-mi aduci să văd ce-ai scris dumneata”. Şi iar m-am dus cu vraful de cărţi, apoi m-a întrebat ce-am scris în cerere şi i-am spus că doresc să ocup postul de membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe Medicale. „Taie membru-corespondent. Scrie direct titular. Poţi să-mi dai şi mie nişte cărţi?”. La Academia Română a fost mai greu. M-au întrebat dacă eu sunt citat în străinătate, lucrările mele sau publicaţiile. Acum e mai uşor, am vorbit cu cineva la New York, şi mi-a dat o listă cu lucrările publicate, şi aşa am reuşit să intru şi la Academia Română, altfel…

„Nu am avut pretenţii la premiul Nobel”

 

Ce proiect aveţi acum pe masa d-voastră de lucru şi aş aduce în discuţie şi premiul Nobel? 

Nu, nu. Eu am făcut cercetare, am descoperit o nouă celulă, dar nu e pusă la punct problema, şi acum studiez. Mă costă o mulţime de bani să văd ce fel de celulă e asta, că nu e totul lămurit. Singur e foarte greu. Cu bani din buzunar, că nu-ţi dă nimeni. N-am cerut niciodată, nici nu am avut pretenţii la premiul Nobel.

„Să nu ai încredere în oameni”

Acest interviu este dedicat dărăbănenilor, ei vor citi cu precădere. Dacă ar fi ceva care credeţi că am omis noi şi merită povestit? 

Când a trebuit să merg în America trebuia să ştiu engleză. Limba rusă se învăţa atunci, franceză am mai făcut la liceu. Eu luasem lecţii cu doamna Marta, învăţasem mult înainte. Am luat lecţii împreună cu Nicolae Manolescu. Am fost şi la Universitate şi am vorbit cu rectorul Bogatu, auzisem că acolo au tehnică specială, cu căști. El mi-a spus că-i primeşte numai pe cei din Securitate, veniţi cu adrese speciale. Mi-a spus să vin la cursuri cu ceilalţi, fără să-mi dea diplomă. Nici nu mă interesa. Era totuşi un tip foarte deştept. Ne-a povestit o nuvelă scrisă de el, foarte pe scurt: „Un doctor şi o bolnavă în spital. Profesorul i-a spus soţului ei că nu are nici o şansă, s-o luaţi acasă. El începe să plângă, iar pe sală se întâlneşte cu un doctor mai începător care i-a spus. Dă-o la mine în secţie. A tratat-o şi s-a făcut bine. Vai, cu ce să vă mulţumesc? Să vă dau nişte bani? Eu nu iau bani.
-Dar ce să vă dau că mi-aţi salvat soţia?
Domnule, eu locuiesc la o mansardă. Dumneata ce meserie ai?
Sunt zugrav, pot să vă zugrăvesc mansarda. Şi aşa face.
Doctorul îi spune: Uite, am o cutiuţă. Fă o gaură deasupra uşii şi pune-o acolo, fără să spui la nimeni.
Sigur.
Făţuieşte el bine acolo, nu se cunoştea nimic.
Peste 1 săptămână vin cei de la Securitate şi-l întreabă pe doctor: Am auzit că ai aur, valută, pentru 1 dolar te băgăm la puşcărie. Controlează, ştiau unde, cu o rangă sparge deasupra uşii, deschide cutia în care era un bilet pe care scria: Să nu ai încredere în oameni. Pe mine m-a impresionat, m-a ţinut apoi minte.

Către ce persoane din viaţa d-voastră vă întoarceţi cu recunoştinţă?
 
E foarte greu de răspuns. În primul rând dărăbănenii care au fost foarte drăguţi şi amabili tot timpul, şi cei din Botoşani. În colţul acela binecuvântat de Dumnezeu m-am dus cu mare plăcere. În afară de adresa aia la Partid, au fost foarte simpatici, drăguţi, şi acum vorbesc la telefon cu Teişanu şi cu primarul (n.r.-Corneliu Aroşoaie), în sfârşit. Mi-au dat numele şi şcolii şi muzeului. Eu am donat toate tablourile: unele le-am cumpărat, unele le-am primit cadou, de ce să nu recunosc. Şi le-am dat toate să facă un muzeu şi tot ce aveam eu în casă mai deosebit. Ei mi-au făcut un muzeu, au renovat şi casa când tot Aroşoaie era primar. Să aibă şi copiii aceştia, nici la Dorohoi nu era un muzeu aşa…Contează foarte mult educaţia. Am dat şi cărţi, tot ce-am scris, să vadă şi oamenii, cum am spus în „Adevărul”, că şi un opincar poate ajunge academician.

„Azi am dat mâna cu Ceauşescu, nu mă mai spăl o săptămână”

Acum 4 luni o doamnă vine la mine şi-mi spune: „Ştiţi cine sunt eu? „Sunt fiica lui Dăscălescu (n.r. Constantin Dăscălescu a fost Prim ministru al României între 1982-1989). D-vostră m-aţi operat pe mine de anevrism acum 30 de ani, când Arsenie a făcut adresă să vă mute tatăl meu a dat telefon la Minister şi a spus: „Pe Dănăilă să-l lăsaţi acolo”. O fi aşa, n-o fi, dar e posibil. Arsenie o consultase pe Elena Ceauşescu după ce avuse un accident cerebral minor, spunând „N-are nici pe dracu’”. Lui Ceauşescu i-a plăcut chestia asta. A făcut şi un partid Frontul Democraţiei Socialiste, dar el nu era om politic. Tot spunea la raportul de gardă: „Azi am dat mâna cu Ceauşescu, nu mă mai spăl o săptămână”. Îi plăcea aşa, şi Arseni l-a invitat pe Ceauşescu la masă. A pregătit mâncăruri şi băuturi alese. Şi-a venit Ceauşescu cu bucătarul lui, cu mâncarea şi băutura lui, nici nu s-a atins. M-a chemat pe mine: „Băi Dănăilă, uite ce-am păţit”. Eram prieten aşa cu el, fiind şi moldovean, recunoştea meritele mele, dar profesional nu-i plăcea să aibă un concurent. Spunea: „Când eşti şef de secţie să-ţi alegi colaboratori din oamenii cei mai proşti sau mediocri, pentru că cei deştepţi te dărâmă”. 


 
Şi exact asta i s-a întâmplat dumnealui. Aţi operat mii de pacienţi. Vă rugăm să ne povestiţi o întâmplare care v-a impresionat, care v-a rămas întipărită în memorie.

Şi piaţa-şi spune cuvântul


Am operat mulţi, au fost drăguţi. Şi ieri a venit cineva cu un buchet foarte frumos, operat acum 30 de ani, se simțea foarte bine. Când merg pe stradă, tot Bucureştiul mă cunoaşte, şi inevitabil mă opreşte cineva. Când merg cu metroul mă aşez lângă nişte persoane care exclamă „Vai, domnul doctor!”. Am fost odată la piaţă şi cer 4 roşii. Îmi pune într-o pungă 4 roşii, dar văd că mai pune 2 banane, 2 portocale, 2 grapfruit. Mă uit că o fi altcineva lângă mine, dar nu mai era nimeni. Îi spun: „Doamnă, eu am cerut doar 4 roşii”. Îmi zice: „D-le doctor, d-voastră aveţi de scris o carte pe care o plătiţi. Eu nu vă iau nici un ban pe toate astea”. Am răms impresionat: şi piaţa-şi spune cuvântul. Acum două săptămâni am scos banii să-i plătesc cursa unui taximetrist, care a spus: „Domnule doctor, nu vă iau, d-voastră aţi operat-o pe nevastă-mea şi e foarte bine”. Oriune mă duc, la bancă, lumea mă cunoaşte, asta-mi face plăcere.

„Eu nu am luat niciodată coroniţă, Doamne fereşte!”



În încheiere, vă rugăm să lăsaţi un mesaj pentru dărăbăneni. Vor fi foarte mulţi care vor citi peste o săptămână, chiar peste ani, şi văd poveşti de succes, poveşti de viaţă. Un mesaj cititorilor de azi şi de mâine.

Îi iubesc pe toţi ca pe mine însumi şi aş dori ca din Darabani să mă urmeze şi alţii, aşa cum am spus, oricine poate să ajungă, dacă vrea, cu puţin efort. Nu contează originea socială. Îi spuneam lui Teişanu odată. Am avut colegi mai deştepţi în şcoala primară decât mine, cu coroniţă. Eu nu am luat niciodată, Doamne fereşte. M-am întâlnit. E unul Plugaru, băiatul lui e la Primărie (n.r.-Mihai Plugaru). Totdeauna era premiant. Puteţi să-mi daţi un alt exemplu de medic opincar care a ajuns la Academie? (Alexandru D. AIOANEI)

Citiţi şi prima parte a interviului: LEON DĂNĂILĂ: „La facultate m-am dus cu o traistă legată în trei colţuri” I

 



Te-ar mai putea interesa si:  Leon DanailaConstantin Arseni
10:44 pm , 03 Iulie, 2016

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Mănăstirea ”Sfânta Treime” din Eșanca (Darabani), în culori sfinte.

Sondaj
Credeți că după alegerile de anul acesta, dărăbănenii vor trăi mai bine?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare