Leon Dănăilă: Orice „opincar“ poate ajunge academician. Nu contează unde te naşti

 
Academicianul Leon Dănăilă (82 de ani) şi-a trăit viaţa la limită. Silit să o ia de nenumărate ori de la capăt, a reuşit, cumva, să iasă mereu primul. Până acum, a cotrobăit, la propriu, în creierul a zeci de mii de pacienţi, reparând acest „centru de comandă“ care ascunde, cum recunoaşte el însuşi, încă multe secrete. Weekend Adevărul a realizat un interviu foarte interesant cu neurochirurgul de talie mondială, care ne vorbeşte, în afară de medicină, despre copilăria sa, anii de şcoală, perioada colectivizării, foametea şi deportarea evreilor din Darabani.

Care este prima amintire care vă vine în minte când vă gândiţi la copilărie?

Prima mea amintire e legată de coarnele plugului. De cum se dezgheţa mergeam la arat pentru grâul de primăvară. Pământul era pe jumătate îngheţat şi eu mă duceam desculţ. Nu umblam pe atunci cu încălţăminte. Cu noroiul printre degete, în noroi până la genunchi, am muncit. Aveam vreo 7-8 ani, dar eram puternic şi rezistent. N-am răcit niciodată. Fraţii mei erau mai puţin rezistenţi. Unul avea o albeaţă pe ochi şi îl cam protejau părinţii, iar pe celălalt l-au vândut pe geam ca să nu moară. Era slab, bolnav.

Cum adică l-au vândut pe geam?

Era un obicei practicat în acea perioadă în Moldova pentru a-l scăpa pe copil de la moarte. Îl dădeai peste geam, adică îi vindeai răutatea şi primeai în schimb o plată simbolică. A funcţio- nat. Nu ştiu dacă acum se mai practică (râde).

Părinţii ştiau carte?

Doar mama avea patru clase. Era cu zece ani mai mare decât tata, dar au avut o căsnicie frumoasă. Tata nu ştia nici să scrie, nici să citească, dar era foarte întreprinzător. Voia să ajungă primar. L-am învăţat noi, copiii, să se iscălească.

Dar dumneavoastră vă plăcea să învăţaţi?

Nu-mi plăcea şcoala. Mă duceam mai silit, mai nu ştiu ce… Lucrând la câmp foarte mult când mă duceam la şcoală profesoara mă scotea la lecţie. Eu nu prea ştiam şi atunci mă bătea cu linia la palmă. Veneam acasă şi părinţii se uitau în carnetul de note. Aaa, uite că n-ai învăţat. Iar mă băteau. Mă gândeam: Doamne, cum să fac eu să scap de coşmarul ăsta? La şcoală mă bat, acasă la fel. Şi mă ascundeam într-un lan cu porumb şi aşteptam până le dădeau drumul copiilor de la şcoală. Atunci ieşeam şi eu. Mă întrebau părinţii: „Ai fost la şcoală?“ „Am fost, cum să nu!“ Până au aflat şi chestia asta. După ce am terminat şcoala primară, mi-au spus părinţii: „Vrei să mergi la liceu sau rămâi acasă să munceşti?“. Eu m-am gândit: oo, mizeria, noroiul de acasă. Am zis: „Mă duc la liceu“. Am intrat la liceu la Dorohoi. Am învăţat pentru examenul de admitere de frica muncii îngrozitoare de la câmp. Când am intrat şi la Medicină, la Iaşi, părinţii au început să plângă. Nu de bucurie că am reuşit. De oftică, fiindcă rămâneau fără mine la muncile câmpului (Râde).

Dacă nu vă plăcea să învăţaţi şi nici muncile câmpului, ce vă plăcea?

Îmi plăcea să mănânc. Toată lumea ştia asta şi cam râdea de mine. Îi spuneau mamei: „Am auzit o găină cârâind, a tăiat-o bunica“. Eu trăgeam cu urechea şi mă şi azvârleam la bunica înotând prin noroaie.

La liceu v-a plăcut?

Eu a trebuit întotdeauna să lupt singur. Dacă nu ai un sprijin e greu să răzbaţi. La liceu aveam în clasă şi pe fiul directorului, şi pe cel al primarului şi pe cel al cârciumarului, vorba lui Caragiale. Dacă ştiam toţi la fel, lor le dădea 10, mie îmi dădeau 7, maximum 8. Matematica nu mi-a plăcut niciodată, dar ştiinţele naturii mi-au plăcut de la început. Îmi spuneam eu atunci: la matematică rezolv nişte formule, e bătaie de joc, dar eu, dacă mă fac doctor şi vindec pe cineva e mare lucru. Îmi intrase mie ideea aceasta în cap. Mergeam la bibliotecă şi citeam toate cărţile pe care le găseam despre Pasteur, despre Babeş. Erau nişte volume foarte mari. Dar la matematică era să rămân corijent într-un an. Şi când am văzut aşa, mi-am zis: ia să învăţ eu pentru teză. Am făcut o teză nesperat de bună care l-a uluit pe professor. Nevenindu-i să creadă că am o teză de 10, a făcut anchetă în clasă în speranţa că aş fi copiat. Dar eu nu eram redus la minte, doar că învăţam foarte superficial la matematică pentru că această materie nu mă ajuta să vindec oameni.

Copiii din familii avute vă ţineau la distanţă pe motiv că eraţi de la ţară?

Nu mergeam împreună la distracţii, dar la meciuri de fotbal, da. Odată, s-a organizat un cros pe 4 kilometri. Trebuia să înconjori Dorohoiul. Era într-o duminică şi toţi asistau la sosire. Eu aveam muşchi puternici şi am ieşit primul. Şi atunci mi-au dat un bilet gratuit la meciul de fotbal. Altfel, mă suiam în copac şi de acolo mă uitam cum joacă echipa oraşului. Îmi plăcea fotbalul. Eram şi în echipa de oină a liceului. Profesorul desena cu creta un cerc pe un pom şi ne punea să aruncăm cu mingea. Toşi aruncau pe alături, eu nimeream de fiecare dată. Aveam o mare siguranţă în mâini. M-au ales în echipa liceului. Dar nu mi-a plăcut să fac sport. Mie îmi plăcea medicina. Să-i fac bine pe oameni. Mă gândeam că sănătatea e foarte importantă. Dacă înveţi matematică sau fizică, istorie sau altceva, ce importanţă are? N-are nicio importanţă! Dar să faci bine...Aşa gândeam eu atunci, fără să-mi spună cineva. Eu în familie nu aveam intelectuali.

Dar fetele de la cercul de ştiinţele naturii? Ele vă interesau?

Nu. N-aveam legături cum aveau alţi colegi. Îi vedeam plimbându-se cu fete, dar nu aveam legături de prietenie sau ceva. Îmi plăceau aşa, fizic. Dar pe mine mă interesa partea ştinţifică. Citeam multă medicină, ştiinţele naturii, tot. Învăţam. Ţin minte că odată am trecut pe lângă internatul de fete al şcolii pedagogice. Ele erau în curte. Eu eram împreună cu un alt coleg. Şi mi-au strigat: „Hei, doctorul! Ce faci doctore?“. Dar eu nu am dat importanţă. Asta vreau să spun: că eu am făcut în viaţă ce am vrut. Ce mi-a plăcut şi ce am vrut. Asta a fost ideea mea: nu mi-a plăcut o materie, nu am citit. Nu mi-a plăcut o situaţie, n-am persistat. Am făcut sport, dar nu mi-a plăcut şi n-am performat, deşi eram foarte bun.

De unde avea elevul Dănăilă bani de cărţi?

Stăteam la internat. Şi în vremea aceea, prin ’46, era o foamete îngrozitoare. Seara, ne dădeau câte un sfert de pâine la fiecare elev să avem pentru a doua zi. Eu vindeam pâinea respectivă şi făceam rost de bani pentru cărţi. Le cumpăram de la librăria din oraş. Erau cărţi pentru şcolile sanitare, traduse din ruseşte. Părinţii erau săraci, nu-mi trimiteau bani. Dădeau în schimb alimente. Grâu, porumb,brânză, alimente. Aşa plăteau internatul.

Îi plăcea de „Elefantul“
 


Vă amintiţi cu plăcere de vreun profesor de liceu? De profesorul Florea. Preda ştiinţele naturii. Îi spuneam „Elefantul“. Corpolent, foarte deştept. Înainte de a pleca în vacanţa de iarnă, desenam pe tablă un elefant şi el spunea: „Vezi că ai greşit trompa!“. Ştia că îi spunem „Elefantul“. Profesorul acesta m-a încurajat să urmez Medicina. Nenorocirea a fost că atunci când a trebuit să dau examenele de sfârşit de liceu – se dădea examen la fiecare materie, nu se dădea lucrare de diplomă – ei bine, cu o săptămână înainte de examene, profesorul Florea s-a sinucis. El fusese legionar. Şi l-a anunţat cineva că vor veni să-l aresteze. Iar el s-a sinucis. Şi am dat examenul cu o altă profesoară care m-a dezavantajat oarecum, nu ştia nici materia care s-a predat. În final mi-a dat nota 9, iar eu aveam toate notele de 10. Florea a fost un professor nemaipomenit. El spunea că a fost şi profesorul Regelui şi că s-a întors la Dorohoi pentru că era originar de acolo. La înmormântare, colegii s-au înghesuit să-i ducă coroana în urma sicriului. Pe mine m-au dat la o parte deşi ştiau că îl iubisem foarte mult şi el pe mine. A doua zi, aceşti colegi au fost chemaţi la Securitate şi bubuiţi. Pe unii i-au arestat. A fost o perioadă îngrozitoare şi cu colectivizarea…



Aţi participat la această acţiune?

Eram în liceu, foarte tânăr şi mă trimiteau cu căruţa într-un sat sau în altul să le vorbesc oamenilor despre importanţa colectivizării. Eu mă duceam, nu puteam să-i refuz. Era UTM-ul…

Şi ce le spuneaţi ţăranilor?

Că vor munci mai puţin, că vor fi tractoare. Oamenii se adunau la şcoală şi mă ascultau. Că mă credeau, că nu mă credeau, eu trebuia să mă duc să le vorbesc. Ordinele erau foarte stricte şi trebuiau îndeplinite, altfel te băgau la închisoare. Am avut colegi care au refuzat să se ducă şi au ajuns la puşcărie. Dar mie îmi era frică pentru că avusesem antecedente cu taică-meu. Luptase împotriva ruşilor şi era şi puţin legionar. Deşi nu ştia carte voia să ajungă primar, cum v-am spus. Era foarte activ şi întreprinzător. Când a fost arestat, a fost dus mai întâi la Dorohoi, apoi la Văcăreşti şi la Aiud. Cât a fost la Dorohoi, îi mai cumpăram câte o pâine şi i-o dădeam printre gratii. A fost mult timp închis, iar în perioada aceea, eu şi fraţii mei eram la liceu. Am crezut că or să ne dea afară din şcoală. Dar mama, care nu ieşise niciodată din Darabani a venit odată frumos îmbrăcată şi a vorbit cu directorul. Nu ştiu ce i-a spus dar ne-a lăsat să terminăm şcoala.

„Oamenii mâncau de foame coajă de copac în loc de mămăligă“

Ce amintiri aveţi din timpul secetei?

Eram în primele clase de liceu. Era o mizerie cumplită. Nu exista decât foarte puţină mâncare. Oamenii mâncau coajă de copac în loc de mămăligă. Din lipsă de proteine, se umflau şi mureau. Când auziţi pe cineva că spune „crapă de foame“, să ştiţi că e adevărat. În fiecare zi, preotul ducea o mulţime la groapă. Nu mai prididea cu înmormântările. Eu mă duceam pe la biserică şi mai căpătam câte ceva. Multă lume a murit în acea perioadă în nordul Moldovei. Nu se făcuse nimic. Pământul era crăpat şi toate recoltele uscate. Vitele mureau pe câmp. Mirosea îngrozitor. Îmi amintesc că aveam o vacă şi mă trimiteau cu ea la păscut. Unde era să mă duc? Mergeam într-o pădurice unde mai era un strop de iarbă, dar apă de unde să-i dau? Am găsit un izvor şi coboram pe pietre, umpleam pălăria cu pumnul şi ieşeam apoi să-i dau vacii. Apoi iar mă duceam. Asta am făcut toată vacanţa. Îmi amintesc că mergeam în satele de pe malul Prutului unde se mai găsea ceva grâu sau porumb. Era cale de zeci de kilometri. Luam din casă îmbrăcăminte, încălţăminte, şervete de pânză şi le dădeam pe o mână de porumb. Toată ziua eram pe la porţile oamenilor. Noaptea dormeam în pădure. Apoi, toamna, când au apărut primele recolte, lumea a cules grâul aproape necopt şi s-a bucurat că a scăpat de foamete. Dar un an a fost îngrozitor.

„Care nu mai putea, murea pe drum“
 


Spuneţi că tatăl dumneavoastră a fost puţin legionar. Cum a fost când legionarii i-au scos din case pe evreii din Darabani?

Când legionarii i-au dat afară pe evrei din case şi i-au trimis în lagăr în Transnistria a fost o imagine foarte tristă care mi-a rămas întipărită în minte. Darabaniul era târg de evrei. Tot centrul era ocupat. Eu eram coleg cu ei la şcoală, nu aveam absolut nicio problemă. Ne jucam împreună, îmi erau foarte dragi. N-aveam nicio ură. Ţin minte că legionarii au făcut o şedinţă la care a participat şi tatăl meu şi au decis ca a doua zi să exproprieze un evreu care avea o fabrică de cărămidă. Tata n-a putut răbda şi s-a dus noaptea şi l-a avertizat pe evreu. Omul a salvat ce a mai putut. A doua zi l-au expropriat şi apoi i-au dat şi pe ei afară. Când i-au scos pe evrei din case pe câmp se formase un şir de oameni bătrâni, tineri cu copii în braţe. Toţi mergeau pe jos. Poliţia, de o parte şi de alta, îi mâna peste Prut să ajungă la Bug sau în Transnistria. Ţin minte imaginea asta. Dar nu avea nimeni atunci aparat de filmat. Erau nişte imagini fantastice. Care nu mai putea murea pe drum. Bătrâni, femei bătrăne mureau acolo şi acolo îi lăsau. Ceilalţi plecau înainte. Asta a fost o mare bătaie de joc împotriva omenirii. Aceeaşi politică au avut şi nemţii când i-au trimis în lagărul de concentrare.

A mai rămas vreun evreu?

Niciunul. Nimic. Niciun coleg de şcoală. Au plecat luând cu ei atât cât puteau duce. Toate bunurile au rămas în urma lor. O parte din imobile au fost apoi dărâmate, altă parte s-a transformat în sedii de partid, de UTC.

La facultate cum aţi ajuns?

După liceu m-am dus la secretarul şcolii să-mi dea adeverinţă. M-a întrebat la ce facultate vreau să dau. Eu am spus că la Medicină. „Tu, la Medicină? Nu vezi că acolo se duc ăştia care au note de 10? Fiul directorului, fiul primarului...“ „Lăsaţi, că mă descurc. Daţi-mi şi mie adeverinţă.“ Am dat examen la facultate şi, dintre toţi, numai eu am reuşit. Am ajuns la facultate cu nişte pantofi cu talpa roasă şi era toamnă. Îmi intra apă, ciorapii erau vai de mama lor. N-aveam decât o pereche. Atât. Când mă descălţam seara, îmi miroseau picioarele. Ciorapii îi puneam după sobă să se usuce. Îi mai spălam eu că era acolo o chiuvetă, dar toţi colegii întorceau nasul. Eu îmi vedeam de treburile mele. Aveam însă două cămăşi, e drept, cu gulerele rupte. Pe una o dădeam la spălat şi pe cealaltă o purtam. La internat era spălătorie unde se spăla totul gratuit. Şi tot acolo le şi călcau, dar se rupseseră de-acuma. Când am ajuns la Medicină, învăţam foarte bine şi aveam o bursă de merit. Şi îmi plăcea să nu se vadă că am gulerul rupt când mă duceam prin oraş. Mai ieşeam cu fete. Şi vizavi de facultate era un croitor. I-am cerut croitorului să-mi pună un guler nou. I-am dat 5 lei. Cămaşa era cam ruptă în rest, dar aveam guler nou.

Citeşte mai mult pe Adevărul