Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

EXCLUSIV Simona Chiţan: „Poţi să devii ceea ce vrei să fii“



Jurnalista Simona Chiţan, acum în vârstă de 34 de ani, rememorează motivaţiile pe care le-a avut atunci când şi-a ales drumul profesional şi povesteşte despre ce înseamnă să scrii şi să te implici cu pasiune în tot ceea ce faci. Plecată de acasă, din Darabani, de la 14 ani Simona Chiţan a urmat Liceul "A. T. Laurian" din Botoşani şi a absolvit în 1995 Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti. A urmat un masterat în managementul instituţiei de presă, iar în prezent este doctorand şi cadru universitar la aceeaşi facultate. A colaborat iniţial la biroul de presă al Ministerului Afacerilor Externe, a fost redactor al paginilor despre carte şi teatru ale revistei „Olivia“ până în 2004, când s-a angajat la cotidianul „Evenimentul zilei“, departamentul de cultură, al cărui şef de secţie a devenit doi ani mai târziu. În prezent, este editor al departamentului de cultură la „Adevărul“ şi „Adevărul literar & artistic“.

Autoare a unor interviuri de excepţie, printre interlocutorii săi numărându-se personalităţi ale lumii literare şi artistice precum Octavian Paler, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Mihai Şora, Dan C. Mihăilescu,  Norman Manea, Orhan Pamuk, Oana Pellea (foto dreapta), Matei Vişniec, Marcel Iureş sau Andrei Şerban, a publicat interviurile cu aceste personalităţi în volumul „30 de interviuri eveniment“, editat de Tritonic în 2008. Pasionată de teatru şi coautoare a monografiei „Victor Rebengiuc, Omul şi actorul“, reeditate de Humanitas în 2008,  Simona Chiţan apreciază rolul covârşitor pe care marele actor l-a avut asupra drumului său uman şi profesional, povestind despre şansa şi bucuria întâlnirilor cu vârfuri ale culturii române, dar şi despre dificultăţile acestui parcurs profesional. Concitadina noastră îşi mărturiseşte dragostea necondiţionată pentru oraşul natal, pentru părinţi, dascăli şi colegi, dărăbăneni cărora le poartă  un nemărginit respect şi cea mai adâncă recunoştinţă. Simona Chiţan este un exemplu pentru noi toţi. Fizic este la 500 km depărtare, dar sufletul ei a rămas întotdeauna aici, la Darabani, afirmând că „nicăieri nu este ca acasă“.

În primul rând doresc să vă mulţumesc şi să vă spun că suntem bucuroşi că aţi acceptat să acordaţi acest interviu pentru Darabaneni.ro. V-aţi născut şi aţi crescut în Darabani, Botoşani, micul târg de pe malurile Prutului din nordul extrem al ţării. A fost acest lucru un stimulent în efortul d-voastră de a face o carieră în jurnalistică?

Am plecat de acasă de la 14 ani... Dar oriunde am ajuns, am purtat cu mine nostalgia locurilor natale, fiindu-mi tot timpul foarte dor de parfumul sărbătorilor petrecute la părinţii mei, de „uliţa copilăriei“ ce poartă numele lui Iorga, de nucul uriaş al  vecinei noastre a cărui coroană maiestuoasă îmi umbrea fereastra camerei din mijloc de la etajul casei, de curtea noastră plină de pisici mai mari şi mai mici, de cei doi cireşi pe care ni i-a adus tata, în dar, într-o dimineaţă, mie şi surorii mele, Cristina, plantându-i în spatele casei. Tata a pus aceşti pomişori în pământul roditor al curţii cu atâta dragoste că la câteva luni, în primăvară, unul a făcut o cireaşă, iar altul, două.... Nu pot să uit, când într-o dimineaţă de Paşte din aprilie, ne-am trezit cu cireşii împodobiţi cu flori albe, înfloriţi miraculos peste noapte, sub raze de soare, în pofida frigului şi a ceţii din zilele anterioare. Era miracolul nopţii de Înviere petrecut chiar în curtea noastră!



De când am plecat din Darabani, port cu mine un dor de frumos, un dor de aer curat, un dor de oameni adevăraţi şi demni. Nicăieri nu este ca acasă, dar în acelaşi timp,  instinctiv şi intuitiv, am ştiut tot timpul că trebuie să merg mai departe, deşi nici nu-mi imaginam în acel moment, la 14 ani, care va fi drumul meu profesional. Mama mea, Viorica, îmi spune mereu că sunt ca o apă curgătoare, de neoprit, care îşi poate face loc, uneori, chiar printre pietriş şi stânci, pentru că ştie că trebuie să meargă întotdeauna înainte. Ceea ce nu-mi spune ea, dar o ştiu eu prea bine, este că îi semăn teribil, prin voinţă, ambiţie, putere de muncă, dar şi prin  încăpăţânarea de a obţine ceea ce-mi doresc cu orice preţ.

Îmi admir foarte mult mama pentru corectitudine şi echilibru, obişnuiesc să spun că este o forţă a naturii. Din păcate, nu am moştenit toate calităţile ei, uneori devin prea hotărâtă şi mult prea orgolioasă, însă această tendinţă se echilibrează prin sensibilitatea moştenită de la tata... Sunt bucuroasă că de la mama am preluat şi înclinaţia spre literatură şi un anumit gust estetic arhitectural. Ea este o enciclopedie de snoave, de poveşti şi exemple populare, de romanţe şi de cântece vechi de o nemărginită sensibilitate şi înţelepciune. Mama mă ajuta să fac compunerile în şcoala primară, dar şi în generală, ajutându-mă să rezolv în acelaşi timp şi cele mai dificile probleme la matematică.

Constantin Cliveţ, profesorul de suflet

Aş dori să vorbiţi puţin despre oamenii care şi-au pus amprenta asupra copilăriei şi adolescenţei dumneavoastră.

Deseori, tot mama îmi vorbea despre oamenii deosebiţi ai oraşului, dându-mi-i drept exemple: astfel, deşi nu l-am cunoscut personal, îi port un imens respect preotului Neculai Tartacan, un real catalizator spiritual al urbei. Mai târziu, m-am bucurat însă să-i întâlnesc pe succesorii acestuia, pe părintele protopop Constantin Pînzariu şi pe preotul Avîrvărei Dumitru, prelaţi înduhovniciţi şi de mare caracter. Nu pot să le uit în nici un caz nici pe naşele mele de botez, Veronica Strugaru şi Rodica Ştefănescu, la care mă duceam cu colindul la vreme de Crăciun, făcându-mi drum cu săniuţa spre casele lor pe uliţele troienite  ale Darabaniului.
De asemenea, doamnei Ecaterina Haivas îi port o amintire foarte caldă. Am făcut parte din ultima generaţie de elevi cărora această învăţătoare extraordinară le-a pus creionul în mână. Nu pot să uit înţelepciunea, calmul, blândeţea acestui pedagog minunat!



Apoi, la gimnaziu, dascălii care m-au influenţat şi m-au marcat cu adevărat au fost regretatul Constantin Cliveţ (profesor de română),  Lucia şi Dinu Mihai (profesori de matematică) şi Petru Anichitoaie – profesorul de istorie care mi-a devenit şi diriginte în gimnaziu. În același timp, păstrez un imens  respect şi amintiri dragi profesorilor Ana Marinciuc (Dumnezeu s-o ierte!) şi dnei Avasiloaie (de limba rusă), Cornelia Andruşcă (de geografie), dlui Petrea Bivoleanu (de chimie), dnei Ursuleanu şi dlui Ciobanu (de biologie),  dlui Mihai Rusu (de fizică), dlui Ion Ilaş (de limba franceză)  şi dlui Radu Pop (de educaţie fizică).

Am fost o generaţie extraordinară, cei mai buni dintre cei mai buni, avându-i colegi pe  Sabin Boariu, Nina Onciu, Mirela Cricleviţ, Cătălina Ciopron, Aniţa Dolineaschi, Alexandru Hriţcu, Cristina Ilaş, Simona Ilaş (ultimii trei, nişte colegi extraordinari veniţi de la Bajura), Claudiu Comănescu, Gabriela Bordeianu, Luminiţa Guceanu, Monica Mihăilă, Aura Muraru, Caldare Petronela, Costel Pleşca, Florica Guceanu, Marian Horodincă, Adrian Amihălăchioaie, Rodica Ciobanu şi atâţia alţii (să mă ierte toţi cei pe care nu i-am mai numit aici). Nu pot să-l uit nici pe Gabriel Suceveanu ...(Dumnezeu să-l ierte pe Gabi, ne-a îndurerat enorm pe toţi prin faptul că a decis să ne părăsească!). De unii dintre ei mă leagă amintiri foarte dragi, cei mai mulţi au trasee profesionale excepţionale şi am păstrat legătura tot timpul, prietenia noastră rezistând distanţelor dintre noi.  



A fost liceul perioada în care v-aţi descoperit această sensibilitate faţă de artă şi literatură?

Am urmat Liceul A.T. Laurian din Botoşani. Iniţial, în clasa a IX-a, am intrat la secţia reală, de matematică-fizică. Din clasa a X-a, mi-am dat seama că acesta nu era  tocmai drumul meu şi m-am transferat la secţia de limbi străine, engleză-franceză, cu engleză avansat. Mi-amintesc că, prin clasa a X-a, m-am întâlnit cu fostul meu profesor Cliveţ, care atunci când i-am spus că m-am transferat la secţia umană, mi-a mărturisit: „Bravo, Simona, acesta totuşi era drumul tău!”. Probabil, el a ştiut mai bine decât mine… Domnul Cliveţ a fost un profesor minunat, un an de zile mi-a fost şi diriginte în gimnaziu, mai exact în a V-a, până am hotărât să mă mut în clasa a cărui diriginte era domnul Petru Anichitoaie. Ştiu că l-am îndurerat şi rănit atunci pe profesorul Cliveţ, dar sper că m-a iertat în timp.

La liceu, din clasa a X-a, am început să învăţ engleza de la zero - nu făcusem nici o boabă de engleză până atunci, fiind oarecum „intrusă“ într-o clasa avansată de limbi străine. Am recuperat totuşi într-un trimestru ceea ce ceilalţi colegi făcuseră din clasa a V-a. În trimestrul al doilea, am dat teza la engleză la același nivel cu ei şi asta s-a datorat unui efort de recuperare uriaş, dar şi unei profesoare extraordinare, cu care m-am pregătit şi în particular, dna Maria Dolniceanu. Am făcut atunci o adevărată pasiune pentru limba engleză, alături de o colegă şi prietenă minunată, care mi-e şi acum alături, Marilena Țiprigan.

„Fulgul și umbra -  doctorul şi poetul care fac istoria oraşului“



Din postura de om de presă, cum îi caracterizaţi pe dărăbănenii de ieri şi de azi şi cum descrieţi locurile natale?

M-am bucurat mai târziu, după perioada liceului, să-i descopăr pe dl Victor Teişanu (foto sus) și pe familia acestuia, pe copiii şi pe soţia dumnealui, nişte persoane realmente deosebite, pe care îi revăd cu foarte mult drag de fiecare dată când mă întorc acasă. Am fost atât de impresionată de casa-muzeu pe care i-a dedicat-o dl Teişanu medicului Leon Dănăilă, am şi scris la un moment dat, în „Evenimentul zilei“ un articol intitulat „Tonitza, în sufletul Moldovei, la Darabani“, apreciind picturile valoroase, cărţile şi toate lucrurile adunate cu atâta bun-gust, dublate de gustul estetic, priceperea de documentarist şi talentul bibliofil al dlui Teişanu. De asemenea, fiind profund impresionată de sensibilitatea, delicateţea şi talentul poetului Victor Teişanu, am subliniat, parafrazând titlul uneia dintre cărţile sale de poezie, cât de bine se completează „Fulgul şi umbra -  doctorul şi poetul care fac istoria oraşului“.

De asemenea, un om care mi-a marcat copilăria şi adolescenţa a fost mătuşa mea, Maria Câmpanu, mama lui Liviu Câmpanu. Am iubit-o şi încă o iubesc nespus,  Dumnezeu s-o odihnească! Mama îmi spune mereu că îi semăn fizic şi temperamental teribil, având acelaşi sânge de ucraineancă în vine. De asemenea, nu pot să uit o altă mătuşă, tanti Vasâlca Vieru, care avea o voce de neuitat, cântând cu o sensibilitate şi o durere nespusă doina cu versurile „Întoarce-te bade în sat/ De străini m-am săturat...“. Uneori, îmi curg şi acum lacrimile pe obraji, când mama, hărăzită cu o voce foarte caldă şi sensibilă, îmi îngână cu dor şi jale această melodie. Bunicii mei de pe tată au emigrat din Ucraina, în satul Sălişte, când bunica era însărcinată cu tata.

Mihai, tatăl meu, provine dintr-o familie cu zece copii, foarte unită, nişte oameni generoşi, cu suflet mare. Mi-amintesc de ospitalitatea deosebită cu care erai primit în casele lor, de mesele pantagruelice cu toate bucatele pe masă, de specialităţile gătite de mătuşile mele, printre care găini umplute după reţete ucrainene, fripturi la cuptor, sarmale în foi de viţă, salate boeuf sau prăjituri tradiţionale care mai de care mai delicioase. Visez să ajung odată şi odată, în Ucraina, pe meleagurile din care se trag bunicii mei, să-mi descopăr arborele genealogic din partea tatălui. Simt şi îmi place să cred că am o moştenire spirituală fabuloasă din această filiaţie şi descendenţă.

Cât de des reveniţi pe meleagurile natale şi ce opinie aveţi despre elitele locale, intelectuale sau politice?

Din păcate, nu ajung prea des acasă, dar mă bucur să constat  de fiecare dată  că Darabaniul arată altfel, văd cu surprindere cum apar clădiri noi, moderne, supermarketuri construite „peste noapte“ - după cum mi se pare mie. Nu-l cunosc personal pe primarul Ghiorghi Burlacu, dar îl felicit pentru buna gospădărire şi înfrumuseţare atât de vizibile ale oraşului.  Din câte ştiu, urbea se bucură de intelectuali fini, de oameni de calitate, pe care deja, în parte, i-am menţionat. I-aş mai adăuga alături de domnii Victor Teişanu şi Octav Teioşanu pe Liviu Câmpanu (un medic extraordinar), Dumitru Zvorişteanu, Valerian Pintilie, Dumitru Haha, Marcel Neleapcă, Valerica Moga, pe profesorii Sfeclă, Pleşca, Anisie Gabriela, Elena Dobrincu, Ilie şi Elena Ciobanu, pe soţii medici Bălăucă, pe doctoriţa Nor și pe  mulți alţii.

„Părinţii mei, oameni simpli, m-au susţinut enorm“



Cât din ceea ce aţi realizat astăzi pe tărâm profesional datoraţi Darabaniului şi oamenilor printre care aţi crescut?

Aşa cum am declarat şi în postfaţa cărţii mele de interviuri, cred că sunt ceea ce sunt uman şi caracterial tocmai datorită rădăcinilor mele, datorită părinţilor şi mai ales locului din care mă trag. Alături de faptul că ne despart doar câţiva zeci de kilometri de comunele în care s-au născut atât Eminescu, cât şi Enescu, nici Şipotele Sucevei nu e aşa departe, locul unde a văzut lumina zilei Ciprian Porumbescu, cel care a compus şi a cântat ca nimeni altul „Balada pentru vioară şi pian“, cu presentimentul morţii prea devreme şi cu tot dorul după liniştea stranie şi adâncă a acestor plaiuri domoale, mărginite de păduri ruginii, de oameni simpli, de o înţelepciune ancestrală. Astfel, elitele Darabaniului sunt dublate de oameni deschişi şi oneşti,  de un caracter, de o frumuseţe şi o adâncime spirituală pe care nu le-am mai întâlnit nicăieri în lume.

Le port în suflet, pe vecinele de pe uliţa casei noastre, pe tanti Maria Plugaru sau pe tanti Florica Chirilă, femei cu feţe şi mâini brăzdate de munca câmpului, însă adevărate modele caracteriale, de un  bun-simţ, o cumsecădenie şi o cinste absolute. De ce revii mereu acasă? Sau ce i-a unit pe toţi artiştii din zona Darabaniului? Dragostea nesfârşită pentru aceste ţinuturi moldave, care ţi se prind de suflet odată ce le-ai privit şi la care te întorci ca după firul Ariadnei. Aşa cum am subliniat, părinţii mei, Mihai şi Viorica, m-au ajutat şi m-au susţinut enorm, cu mari sacrificii, în parcursul meu profesional. Mama, „cu o mână de fier“, a reuşit să deschidă, în Darabani, după Revoluţie, o mică afacere, cu un magazin şi un băruleţ, şi mai ales să-l motiveze pe tata să se implică cu toată fiinţa lui în această îndeletnicire.



Oameni simpli, dar extraordinari, părinţii mei au avut tot timpul deviza „Ai carte, ai parte“ şi au investit enorm în pregătirea mea profesională. Sunt o privilegiată că am avut şi am şansa unei familii de o asemenea calitate umană şi le voi rămâne tot timpul recunoscătoare pentru tot ceea ce au făcut pentru mine, pentru că mi-au fost alături tot timpul, chiar şi în momente dificile. Astfel, deşi poate uneori i-am dezamăgit, părinţii m-au ajutat să mă regăsesc întotdeauna şi a fost foarte important că m-au susţinut necondiţionat, alături de sora mea, Cristina, până la capăt. Am înţeles cât de important este ca familia să nu te părăsească, atunci când poate cei mai mulţi dintre cunoscuţi o fac, judecându-te prin prisma tuturor prejudecăţilor cărora un mic târg le rămâne totuşi atât de tributar.

Teatrul şi lumea artei, o hrană spirituală

 

Lumea oamenilor de cultură este pentru dumneavoastră un refugiu în faţa vicisitudinilor unei societăţi ingrate sau un mediu în care simţiţi profund libertatea  spiritului?

E o lume în care mă regăsesc spiritual. Am ştiut din prima clipă, de când am luat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti, că voi deveni jurnalist de presă scrisă în domeniul cultural. Cei mai mulţi colegi de-ai mei de facultate s-au orientat spre publicitate și relaţii publice, unde se câştigă incomensurabil mai mult decât în domeniul pe care eu l-am ales. Apropiaţii  m-au avertizat de la început că o să mor de foame din „cultură”. Totuşi, nu am abdicat şi mi-am asumat acest risc…Mi-am dat seama că acesta este drumul meu, mai ales după ce, în primul an de facultate, am descoperit teatrele din Bucureşti, Ateneul, Opera Naţională.

Mă refugiam în aceste spaţii - adevărate tărâmuri magice pentru mine -  seara, după cursurile de la facultate. Ieşeam de fiecare dată tranfigurată, când vedeam reprezentaţii şi montări de calitate, în care mă regăseam, pe care le respiram, uitând de foame şi de sete...Acestea au fost şi au rămas în continuare hrana mea spirituală. Nu am să uit nicicând ce sentiment copleşitor am trăit la 19 ani, când am ascultat pentru prima dată Brahms, „Simfonia Nr. 3 - Poco Allegretto“, sub cupola Ateneului. Spaţiul îmi inspira sacralitatea unei catedrale şi muzica ce mi se părea divină m-a emoţionat până la lacrimi.

De atunci, păşesc cu timiditate și cu mare emoţie de fiecare dată în Ateneu...Deşi acum privesc montările deja cu un ochi critic, remarcându-le şi neajunsurile, bucuria de „a însoţi un spectacol“ - aşa cum spunea şi teatrologul George Banu - rămâne imensă, îmi dă un sens cu adevărat. După un concert bun,  după vizionarea unei producţii de calitate mă simt cea mai bogată şi mai norocoasă fată din lume. Şi este o mare şansă să scrii despre ceea ce te pasionează, e un privilegiu să fii într-o lume pe care o iubeşti cu adevărat.



V-aţi impus în lumea presei culturale ca un analist fin, ca un publicist de nuanţă, un spirit critic, dar în acelaşi timp sublim. Cunoaştem preocupările dumneavoastră publicistice, cartea dumneavoastră de interviuri, dar şi monografia despre celebrul actor Victor Rebengiuc. Este pentru dumneavoastră scrisul un destin sau o carieră?

Parcursul meu a fost mai mult decât o carieră, pentru că nu am ştiut de la început unde pot să ajung pornind pe această cale...Așa cum am spus, semănând mamei mele, sunt o fire ambiţioasă, independentă şi încăpăţănată, însă în jurnalistică am pornit-o doar cu seriozitate şi cu multă dorinţă de cunoaştere. A fost o mare şansă, în 2003, să-l întâlnesc pe actorul Victor Rebengiuc (foto sus), să încep să-i documentez şi să-i scriu monografia. El a rămas pentru mine un reper moral, un exemplu de directitudine, un om care spune lucrurilor pe nume, cu mult curaj (bineînţeles, ne aducem aminte cu toţii de exemplul său cu hârtia igienică adresat tuturor impostorilor în zilele Revoluţiei!).

La domnul Rebengiuc, am admirat cel mai mult verticalitatea şi coloana vertebrală. Am învăţat de la el ce înseamnă să ai caracter, să-ţi asumi părerile şi să ai curajul de a fi tu însăţi. Astfel, cunoscându-i mai bine, atât pe el, cât și pe soţia sa, actriţa Mariana Mihuţ, modelele lor umane şi caracteriale m-au zidit şi au avut un rol formativ definitoriu în dezvoltarea mea personală. Dincolo de aparenta duritate şi robusteţe, de implacabilitatea şi tăria pietrei de granit, Victor Rebengiuc rămâne un om foarte sensibil şi asta se simte în rolurile sale. Nu pot să uit cu câtă delicateţe și duioşie mă întreba, în perioada, 2003-2004, când munceam la prima ediţie a monografiei sale: „Ce faci, fetiţă?“. Iar eu îi răspundeam, zâmbind: „Scriu despre dumneavoastră, domnule Rebengiuc“.

Astfel, Victor Rebengiuc rămâne un tată spiritual pentru mine, aşa cum sunt şi teatrologul George Banu şi criticul Dan C. Mihăilescu, oameni care alături de mai tânărul critic literar Daniel Cristea-Enache (care mi-a şi scris prefaţa şi a vorbit la lansarea volumului „30 de interviuri eveniment“)  mi-au rămas foarte apropiaţi. Am construit în timp cu fiecare în parte legături bazate pe respect, pe afecţiune şi mai ales pe încredere. De la fiecare am învăţat lucruri şi lecţii de viaţă esenţiale.

Legătura empatică cu mulţi dintre interlocutorii mei a fost atât de profundă încât  mulţi mi-au devenit prieteni. Cu unii am discutat despre probleme existenţiale - viaţă, iubire, moarte, Dumnezeu - probleme care chiar mă frământau. Aş aminti aici întâlnirea cu Oana Pellea sub nucul lui Amza, din curtea lor,  întâlnire pe care o port tot timpul în suflet. Multe interviuri din cartea mea „30 de interviuri eveniment“ ating situaţii dramatice - sociale şi politice: dacă Mircea Cărtărescu spune că România e fascinantă chiar şi prin urâţenie, Ileana Mălăncioiu mărturiseşte că societatea noastră e dominată de mediocri, iar Theodor Paleologu (foto jos) povesteşte despre tatăl său şi colaborarea acestuia cu Securitatea.

Am înţeles, de la fiecare, că e o formă de demnitate şi un mod de a-ţi asuma libertatea interioară, asumându-ţi și recunoscându-ți o greşeală în integralitatea ei. De cele mai multe ori, ies transfigurată de la interviuri, pentru că acolo se naşte un miracol. Eu mă deschid, partenerii mei de discuţie se deschid. Nu ştiu cum se întâmplă asta, dar se întâmplă. Pur şi simplu. Mama îmi spunea deseori când eram mică că eu pot să iau în palmă sufletul omului cu care vorbesc. Căci puterea de a empatiza cu celălalt şi sensibilitatea le-am moştenit de la ea şi de la tatăl meu. În 1995, așa cum am mai spus, părinţii mei m-au trimis aşadar la Bucureşti cu nişte daruri importante. Le mulţumesc încă o dată.
 
„Când iubeşti ceea ce faci, nu mai simţi epuizarea“
 

  
Cu siguranţă sunt mulţi tineri din Darabani care visează la o carieră în jurnalism, ce sfaturi aveţi pentru ei şi ce mesaj le transmiteţi dărăbănenilor?

Am dat la Jurnalistică tocmai pentru că m-am gândit că-mi va da o libertate de mişcare, că e o profesie dinamică, provocatoare, nonconformistă. Mi se părea că aceste caracteristici se potrivesc cel mai bine temperamentului meu şi ideei de libertate pe care o aveam atunci, la 18 ani. Nu voiam să fiu prinsă în chingile şi constrângerile unei meserii funcționăreşti, nu voiam să am o profesie în care să ajung să mă plictisesc. Ce-i drept, lucrul acesta nu s-a întâmplat niciodată. Dacă o porneşti însă pe drumul acesta, e nevoie de foarte multă muncă.

Din exterior, totul pare foarte strălucitor, lumea te invidiază pentru posibilităţile de a călători, pentru toate celelalte oportunităţi şi întâlniri pe care ţi le oferă deschiderea spre lumea culturală, dar nimeni nu ştie de câte nopţi nedormite ai parte, de câte ori îţi sacrifici viaţa personală pentru a ajunge aici. Nu e un drum deloc uşor, cei care şi-l asumă trebuie să fie conştienţi pe deplin de asta. Dar, repet, atunci când iubeşti cu adevărat ceea ce faci, a munci şi a trăi aşa - de multe ori la limita epuizării, cu deadlinuri (termene de predare ale articolelor) draconice, cu weekenduri întregi petrecute la redacţie, cu zile în care pleci la 9 dimineaţa şi ajungi la miezul nopţii acasă – nu mai este un sacrificiu, ci o bucurie, pentru că satisfacţia pe care ţi-o aduce munca ta te face să uiţi de consumul psihic şi fizic pe care îl presupune tot acest parcurs.

De multe ori, din cauza oboselii şi a programului prelungit din redacţie, îmi blestemam zilele, spuneam că nu mai rezist, că de mâine mă voi lăsa de meserie şi că voi alege să am o viaţă cu un program de lucru normal, adică mai „uman“. Ei, bine, atunci când a doua zi vedeam paginat în ziar articolul la care mă chinuisem până la atingerea tuturor limitelor, instantaneu, uitam de tot efortul depus! Şi o luam iară şi iară de la capăt, cu puteri noi,alimentându-mă energetic tocmai din bucuria şi satisfacţia lucrului făcut profesionist. Meseria asta se face la cele mai înalte cote de adrenalină, iar pasiunea pentru teatru este, la fel, „un microb de care odată ce-ţi intră în sânge nu mai poţi scăpa“, așa cum îmi spunea odată dl Rebengiuc.


 
Cum se împacă totuşi cariera cu ideea de familie?

Pentru prima dată acum, de când lucrez în presă, mai ales în acest ritm dement, care s-a prelungit timp de 10 ani la două mari cotidiene,  „Evenimentul zilei“ şi  „Adevărul“, iată,  la 34 de ani, mi-am permis în sfârşit o pauză: voi deveni mămică!
Sunt foarte fericită pentru că am întâlnit şi sunt alături de un bărbat vertical, cu un caracter foarte puternic, care pe lângă toată susţinerea şi înţelegerea profesională, îmi oferă cel mai preţios dar din viaţa mea: un copil! Mi-am dorit foarte mult să mă echilibrez şi pe plan personal şi mă bucur că, în sfârşit, alături de Fabry, am reușit acest lucru, pentru că mi-am dat seama la timp că profesia mea este una cu totul devoratoare. Sper să reuşesc în continuare să-mi echilibrez cariera şi viaţa personală alături de familie, e un nou pariu pe care îl pun cu mine însămi. Părinţii mei sunt foarte fericiţi că, alături de Sebastian (foto jos), băiatul surorii mele, şi lumina noastră, vor mai avea încă un nepoţel pe care îl vom numi Ares.

De asemenea, de un an de zile o nouă provocare profesională mi s-a deschis în faţă: m-am înscris la un doctorat în Ştiinţele Comunicării, cu o temă de analiză a discursului cronicii de teatru postrevoluţionare, şi am început să ţin cursuri şi seminarii de scriitură de presă, atât la Facultatea de Litere, cât şi la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti. Lucrul cu studenţii, doctoratul şi implicarea în proiectele academice, participarea în ultimii doi ani la nişte workshopuri internaţionale prestigioase, în Danemarca şi în Germania, susţinute de doi mari regizori de teatru, Eugenio Barba, şi, respectiv, David Esrig  sunt experienţe ţi provocări extraordinare care mă motivează enorm.

Pe dărăbănenii mei îi salut călduros, iar tinerilor le spun că există, în şcolile oraşului, nişte profesori minunaţi, foarte bine pregătiţi, că există, în oraş, o bibliotecă excepţională care le oferă posibilitatea să studieze, să citească şi să pună bazele unei pregătiri profesionale solide. La rândul meu, am avut şansa acestor avantaje şi pot să le trasmit, din toată experienţa, că prin muncă şi seriozitate poţi să devii ceea ce vrei să fii. Indiferent de înfrângeri, trebuie să zâmbeşti, să crezi în steaua ta şi să o iei întotdeauna de la capăt, asumându-ţi provocări care pot să îţi pară la început insurmontabile. Le vei depăşi cu siguranţă! Prin muncă susţinută, alături de „credinţă, speranţă, dragoste“, nu ai cum să nu reuşeşti.

În final am dori din partea publicistului Simona Chiţan o opinie critică despre ziarul online Darabaneni.ro.

E extraordinar că aţi avut iniţiativa acestui site, care e echilibrat estetic între texte şi imagini şi are un conţinut de calitate. V-aş recomanda ca titlurile ştirilor să fie mai scurte şi să esenţializeze conţinutul, fiind în acelaşi timp incitante. Vă felicit din toata inima şi mă bucur că sunt, și pe această cale, alături de voi. Succes în continuare! (interviu realizat de Alexandru D. AIOANEI)



UP DATE În 27.10.2011, s-a născut micul Ares. LA MULŢI ANI!



Te-ar mai putea interesa si:  Simona ChitanDan C. MihailescuAresHoratiu MalaelePaulo CoelhoTheodor PaleologuVictor RebengiucNora IugaFlorian BichirMircea AlbulescuOana Pellea30 de interviuri eveniment
11:54 am Marti, 25 Octombrie, 2011

13 Comentarii la “EXCLUSIV Simona Chiţan: „Poţi să devii ceea ce vrei să fii“”

  1. camelia spune:

    ,, UN ORAS MIC,CU OAMENI MARI ,, Felicitari echipei darabaneni.ro ca ne ofera ocazia de a cunoaste adevarate valori darabanene

  2. valentina spune:

    Felicitari doamnei Simona Chitan! Felicitari, Alexandru! speram ca peste cativa ani, nu foarte multi, sa scrie si altii la fel despre tine... sa ai parte doar de realizari.

  3. super mario bros spune:

    Un articol de nota 10! Felicitari.

  4. viorica spune:

    Felicitari doamnei Simona,familiei si multa sanatate micutului Ares!

  5. lucian spune:

    Un interviu maraton, plin de trăire şi de substanţă. Felicit echipa dărăbăneni.ro pentru iniţiativa de a se axa, în utima perioadă, pe asemenea tip de subiecte, dovadă vie a faptului că în Darabani nu există numai mahalagism, prostie, arivism, corupţie. Mă bucur, în acelaşi timp, să aud că dărăbăneni de-ai noştri au reuşit să se impună, pentru că, aşa cum spunea, pe bună dreptate, academicianul Leon Dănăilă, atunci când "un dărăbănean dobândeşte un renume, dobândeşte renume întreg oraşul".

  6. Adrian spune:

    Felicitări doamnei Simona Chiţan care a dat dovadă de un mare caracter, iar modul elogios cum a vorbit despre foştii săi dascăli este pentru noi toţi o mare lecţie de viaţă. La Mulţi Ani pentru micul Ares!

  7. Alexandru spune:

    Foarte multi darabaneni care şi-au creat un nume au fost nevoiţi să plece în altă parte pentru a reuşi, tocmai pentru a scăpa de mahalagism, prostie, arivism, corupţie. Atâta timp cât trăiesc departe şi nu supără pe nimeni sunt respectaţi, dar dacă ar trăi în Darabani mă îndoiesc că ar fi priviţi la fel de bine. Totuşi este de apreciat faptul că ei nu s-au dezis de localitatea natală.

  8. Simona Chitan spune:

    Multumesc echipei de la www.darabaneni.ro si in mod special dlui doctor Lucian Balauca si lui Alexandru Aioanei pentru faptul ca au paginat si au incadrat atat de frumos textul interviului alaturi de imagini. Mi-au facut o mare bucurie mai ales ca publicarea interviului a coincis cu un eveniment unic din viata mea - nasterea fiului meu, Ares! Multumesc pentru gest, multumesc pentru toate cuvintele frumoase si va transmit tuturor, la randul meu, toata consideratia mea. Va felicit inca odata pentru calitatea sitului si ma bucur ca am regasit colegi jurnalisti in urbea mea natala. Mi-as dori sa va cunosc personal alaturi de familiile dvs. Felicitari! Simona Chitan

  9. Valentina spune:

  10. spune:

  11. lucian cute spune:

    o cunosc pe doamna simona,este o femeie deosebita,asa ceva mai rar se va naste,apreciez curajul cum a plecat de jos cum spunem noi,si a ajuns sa lucreze la cele mai mari trusturi de presa din tara,sa aiba multe articole cu personalitati de seama.felicitari.

  12. Marian Horodinca spune:

    La multi ani, si tot ce iti doresti sa ti se implineasca! Mi-ai facut o seara fericita cand am citit articolul si mi-am amintit de colegii de clasa.

  13. Mihaila Monica spune:

    Mă bucur pentru faptul că ţi-ai împlinit visul,felicitări pentru tot ce ai realizat.Îmi este dor de tine şi de ceilalţi.

  14. Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


    Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Imagini de seară din Darabani în timpul pandemiei de coronavirus. Este trist Darabaniul fără dărăbăneni, dar aceasta este principala condiție ca să ne putem bucura, din nou, împreună cu cei dragi. Fiți responsabili, stați acasă! Click pe fotomontaj pentru a viziona integral imaginile

Sondaj
Sunteți de acord ca ședințele Consiliului Local Darabani să fie transmise live de către televiziunea locală sau online?

   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare