Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

IN MEMORIAM Chirica Pușcașu: „În viată ai nevoie de trei lucruri: să stii, să poți și să vrei”



Profesor de educaţie fizică şi sport timp de trei decenii la liceul din Darabani, Chirica Puşcaşu a instituit un cult pentru disciplină şi respect, punând educaţia chiar mai presus decât sportul. A obţinut performanţe deosebite în competiţiile şcolare şi a antrenat cea mai valoroasă echipă de fotbal a oraşului, Sănătatea Darabani, câştigând campionatul judeţean în anul 1982. Aflat în pragul pensionării, cadrul didactic este şi în prezent component al lotului naţional de atletism la veterani, participând la probele de aruncări din cadrul competiţiilor naţionale şi internaţionale pentru această categorie de vârstă.

D-le profesor, astăzi, cu câteva zile înainte de a împlini 64 de ani, ce ne puteţi spune despre copilăria copilului Chirica Puşcaşu?

M-am născut în satul Baranca (comuna Hudeşti) în 13 septembrie 1948, având o copilărie deosebită într-un cadru natural extraordinar. Am făcut şcoala primară la Baranca, îndrumat de nişte învăţători deosebiţi care mi-au fost modele şi mi-au marcat toată viaţa. L-aş numi aici în primul rând pe d-l Vasile Hlihor, om de o factură pedagogică nemaipomenită sau pe Mircea Aiţculesei, din Coţuşca. În condiţiile în care se făcea şcoală la Baranca în anii 1955-1959, am terminat clasele I-IV. Din 1959 mă pot numi dărăbănean, pentru că am venit din clasa a V-a la şcoala din localitate, de unde nu am plecat decât doar pentru perioade scurte de timp, când am făcut facultatea, sau când am mai lucrat la Baranca, înaintea facultăţii, iar din 1982 sunt profesor la Darabani. Anul acesta s-au împlinit 30 de ani de când predau la actualul Grup Şcolar. Gimnaziul l-am terminat aici, liceul de asemenea, copiii mei tot aici şi-au făcut studiile liceale.

Nu vreau să fiu subiectiv, dar copiii au beneficiat de un colectiv de profesori cu influenţă şi cu prestanţă. Sunt mulţi profesori ai liceului care ar putea fi amintiţi aici. Aş începe cu Gheorghe Golescu, profesorul Pintilie, domnişoara Anisie. Şi mie mi-au fost profesori aceşti oameni şi apoi generaţie după generaţie, au întreţinut ce alţii au plantat: seriozitate, rigoare, tenacitate, lucruri destul de importante pentru învăţământul dărăbănean. Unul din momentele care mi-au rămas în minte şi nu pot să-l uit s-a petrecut când fata mea cea mare a mers la facultate şi un profesor le-a pus studenţilor o întrebare de cultură generală. Ea a fost singura care a ştiut. Fiind întrebată de unde este, a spus că din cel mai nordic oraş al ţării, iar atunci profesorul ar fi afirmat că dacă asemenea copii se nasc la noi în ţară de multe am putea beneficia.

Coleg cu Romilă şi Florea Dumitrache

Dorinţa mea a fost mereu să devin profesor de educaţie fizică, dar când am dat eu admitere la facultate examenele erau foarte grele. Am avut mai multe încercări, iar în anul în care eu am reuşit eram 17 pe un loc din care 5 erau sportivi de performanţă, 5 de mare performanţă şi 7 sportivi obişnuiţi. Eu parcă nici nu aveam loc pe acolo. Ca să dau două nume de referinţă pentru generaţia mea au fost marele fotbalist Florea Dumitrache şi Mihai Romilă, fotbalist de mare prestanţă şi valoare. După ce am terminat facultatea, pentru mulţi profesori de la Iaşi a fost o enigmă de ce vin eu în zona asta. Într-adevăr relaţia mea cu părinţii a fost una deosebită, iar tata ţinea foarte mult să revin, dar fără ca să mă influenţeze. Lucrasem deja 7 ani înainte de facultate şi construisem ceva în şcoală pe linia învăţământului. Eram acolo, la Baranca, numai cadre necalificate, eu eram singurul într-un curs de calificare. Aş dori să fac o paranteză, am fost student şi la matematică doi ani, la fără frecvenţă.

A ajuns la Darabani din ordinul PCR

După facultate am venit şi m-am ocupat de echipa de fotbal a oraşului. Un moment foarte frumos a fost când am câştigat un campionat judeţean cu Sănătatea Darabani (foto dreapta) şi am jucat barajul pentru Divizia C. Nu am mers mai departe deoarece am pierdut în faţa judeţului Suceava, ei având lot de Divizia B. În anul următor, la o şedinţă de partid de la Hudeşti, m-au întrebat dacă joc la echipa de fotbal de la Darabani. Am răspuns afirmativ şi mi-au spus cum Baranca să aibă profesor de educaţie fizică calificat iar Darabaniul să nu aibă, şi imediat au dat ordin să mă transfere, astfel că în câteva zile am ajuns profesor la acest liceu. Ajungând prima dată ca elev în 1959 ştiu pe viu aproape pe toţi profesorii care au activat în această şcoală. Am fost de două ori director adjunct, odată înainte de Revoluţie, odată după. Nu mi-aş fi dorit, cel puţin nu în 1994. Atunci urmam o continuare de studii, dar am acceptat şi am făcut cu domnul Gheorghe Pleşca lucruri importante pentru liceu. Am rezolvat baza materială, am transformat liceul din teoretic de la 300 de elevi la aproximativ 1000.

Aţi amintit de echipa de fotbal a oraşului, ştim că aţi fost o perioadă antrenor-jucător al clubului.

Da, făceam deplasări cu câte două echipe pentru că era obligatoriu să ai şi juniori şi seniori. Mergeam cu tractorul sau cu camionul împreună cu 17 sau 18 jucători ca să câştig două meciuri. Juniorii evoluau şi la seniori, lucru care într-un fel era de neadmis, dar găseam noi o soluţie. Dacă vorbim de potenţialul tinerilor de atunci, aceştia erau în stare să joace de dimineaţă până seara. Erau de o vitalitate şi un dinamism extraordinar, ceea ce astăzi le cam lipseşte copiilor. Ceea ce a avut şi cred că o să aibă tot timpul Darabaniul, aici, e sămânţa de fotbalist. Manifestările noastre sportive au fost la cel mai înalt nivel.



La competiţiile şcolare Darabaniul tot timpul a pus probleme la nivel judeţean, indiferent de sportul despre care vorbim. Cel puţin la handbal şi la fotbal, am stat tot timpul în gât celor de la judeţ. I-am obligat tot timpul la fair-play. Dacă jucam acasă şi pierdeam, mergeam şi le strângeam mâna obligându-i ca la ei să facă la fel. În fotbal nu mi-au plăcut niciodată codoşii, cei care după ce veneam dintr-o deplasare unde luam bătaie se dădeau jos şi se prefăceau loviţi. Mereu le ceream să fie cu capul sus şi să nu simuleze altceva. Tot timpul am ţinut la calitate, chiar şi în condiţiile acelea, şi ca să nu mai vorbesc că se făcea totul din plăcere. Uneori se venea şi cu bani de acasă ca să mergem la fotbal.

Component al lotului naţional de veterani, concursuri în Grecia, Bulgaria şi Turcia



Aţi trăit fenomenul sportiv dărăbănean dintr-o perspectivă duală, odată ca profesor cu echipele şcolare şi  odată ca jucător şi antrenor al echipei oraşului. Dinspre ce zonă au venit satisfacţiile cele mai mari?


Eu, dacă ar fi să reiau viaţa de la început, tot profesor de educaţie fizică aş fi. Pentru mine nu a contat categoria de vârstă cu care am lucrat. Eu şi astăzi, pentru România, sunt un sportiv activ, sunt în lotul naţional la veterani. Puţini dărăbăneni ştiu că, în 2007, am participat la Bucureşti la un concurs de atletism pe Tineretului, actualul Stadion Iolanda Balaş-Söter unde am obţinut un loc 1 şi un loc 2, la greutate şi la disc. Imediat, la o lună de la acest episod, am plecat în Grecia la turneul Balcanic, anul următor am fost în Bulgaria, apoi în Turcia. Şi astăzi sunt un sportiv activ, adevărat este că nici anul acesta şi nici anul trecut nu am mai participat la competiţii, dintr-o indispoziţie medicală. Despre copii, am avut pe care i-am luat şi din clasa a III-a sau a IV-a şi i-am dus până la liceu. Veneau cu o aşa dorinţă la antrenamente şi aşa se implicau că trebuia să-i mai trezesc să respire. Mi-au plăcut mereu copiii javeşnici şi nu cei care stau neapărat în bancă liniştiţi şi îşi fac tot planul de învăţământ. În sport imediat vezi care este liderul, îi dai o minge şi faci o echipă şi vezi cine se impune şi care pentru ce este bun.

Sunteţi profesor de educaţie fizică şi aţi scris o monografie a liceului…

…Da, nu a fost neapărat o ambiţie personală, că am vrut să scriu neapărat o carte. Am văzut că cineva care ar fi interesat de trecutul şcolii pe care a absolvit-o nu are de unde să-l ia. Pe lângă acest fapt, întâlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului pentru promoţia mea coincidea cu jubileul şcolii. Le-am vorbit atunci profesorilor despre planul meu şi toţi l-au aprobat şi mi-au promis ajutorul. Eu deja lucram la strângerea materialului legat de promoţii de profesori, deja trecusem prin arhivă. Mi s-au pus nenumărate piedici, unii colegi nu au mai vrut să participe la proiect, dar eu aveam clar un singur lucru, că voi scoate acest fascicul la 50 de ani, chiar dacă numai cu evidenţa profesorilor şi a generaţiilor. Până la urmă am lucrat în colectiv şi a apărut acea carte, care nu este neapărat o monografie. Cel puţin, dacă cineva va dori să mai scrie cândva o carte pe acelaşi subiect are măcar în această lucrare evidenţa elevilor şi a profesorilor.

Dezamăgit de atitudinea jucătorilor dărăbăneni în meciul de Cupă cu Microbuzul



Credeţi că banii influenţează motivarea tinerilor sportivi astăzi? V-a făcut această alergare a tuturor pentru câştig să vă depărtaţi de fenomenul fotbalistic?

Dar eu nu m-am depărtat de fenomenul fotbalistic. Anul acesta, fiind la Iaşi, am văzut trei meciuri de Divizia B, la Dorohoi am văzut un meci de Divizia C, şi am fost la Bucecea unde au jucat ai noştri. Plăcut surprins la Dorohoi, dezamăgit la Iaşi, dar şi de ai noştri. Modul cum au intrat în teren, atitudinea, respectul pentru echipament şi pentru numele echipei au lăsat de dorit. Recunosc că la stadion merg foarte rar şi nu neapărat din cauza timpului, ci din cauza nivelului care este mult sub ce era odată. Toţi ajung la un plafon pe care şi-l impun, nu vor să muncească mai mult, nu vor să facă mai mult, vor doar să-şi impună propria persoană, ceea ce este criminal într-un joc de echipă. Aceste lucruri sunt valabile şi la nivelurile mai înalte, nu doar la noi.



Vorbind din perspectiva şcolii, aveţi un elev cu care să vă mândriţi cel mai mult?

Aici e ceva dureros. Eu, ca persoană, am avut o polivalenţă pentru mai toate sporturile. Factura oamenilor din sporturile individuale este una, iar a acelora din sporturile pe echipe este alta. Având aceste calităţi în timpul facultăţii am ajuns aruncătorul numărul 1 al Iaşiului, îmi era şi jenă uneori că eram peste unii sportivi de performanţă. În anul II sau III de facultate, la un concurs de care depindea soarta Iaşiului în Divizia A, am obţinut punctele necesare la aruncări pentru a menţine Iaşiul în primul eşalon. Vorbind de copii, la atletism este o treabă foarte grea, cu atât mai mult cu cât din calendarul competiţional al şcolilor au dispărut probele de atletism.

Cine a fost cel mai bun fotbalist pe care l-a avut oraşul Darabani?

Echipa Sănătatea Darabani. Este foarte greu de făcut diferenţieri. La portari am avut om care a jucat în divizia B, pe Vasile Dascălu (Caleaba). Pe toate posturile au fost jucători extraordinari. A fost un profesor, Vasile Constantin, care a făcut carieră la Universitatea Craiova, şi când a venit la Darabani ne-a schimbat şi nouă mentalitatea. Gheorghe Stoian (Şubi), Ionescu sau Tancu erau fotbalişti a căror valoare sărea în ochi. Ştiam de ce eram în stare şi când luam bătaie conştientizam că am cedat psihic.

„O viaţă nu este niciodată suficientă pentru a ajunge la capătul îndeplinirilor”



Mai aveţi un an până la pensie. Cum priviţi înapoi, cu nostalgii sau cu regrete? Aveţi lucruri pe care aţi fi dorit să le faceţi şi nu aţi reuşit?

O viaţă nu este niciodată suficientă pentru a ajunge la capătul îndeplinirilor. Pentru mine, pensionarea este un prag fals. Sunt oameni care pot lucra şi până la 80 de ani şi îi dai afară la o vârstă când ajung la o maturitate şi ar putea lăsa ceva în urmă. O psihoză cu care nu sunt de acord este aceea cu orice aş face dar să ies la pensie. Nu pot să fiu de acord cu aşa ceva. Toate lucrurile poţi să le depăşeşti. Nu am regrete, viaţa merge înainte. Sunt perioade mai grele peste care trebuie să treci şi sunt momente care parcă merg de la sine, dar astea sunt cele mai periculoase pentru că te poţi plafona la un nivel care te autodistruge. Toate depind de mentalitatea fiecăruia, de societatea în care trăieşte, de oamenii de care este înconjurat. Stăpânirea de sine trebuie să te domine în cele mai grele momente.

Dacă veţi fi contactat, veţi accepta să vă implicaţi din nou la echipa de fotbal a oraşului?

Da, doar că deviza mea este că în viaţă ai nevoie de trei lucruri: să ştii, să poţi şi să vrei. Cine nu se ţine de aceste trei lucruri nu poate lucra cu mine. Să ne întâlnim şi numai să ne vedem, niciodată. Nu vreau să discreditez comunele din jur, dar aici Darabaniul trebuie să fie lider. Ce înseamnă să joci pentru a te salva de retrogradare?

Vă consideraţi un profesor, respectiv un antrenor autoritar?

Autoritar, nu neapărat, nu ştiu ce meserie aş fi ales alta care să mă îndârjească şi să mă formeze aşa cum m-a format pregătirea ca profesor de educaţie fizică. Nu merge cu jumătăţi de măsură, cu amânări, cu păcăleli. Când trebuie să alergi o mie de metri, cronometrul se opreşte la o mie de metri, nu mai devreme. Din păcate pentru noi, mulţi se statuează pe o poziţie prin nelegiuiri, dar lucrurile ies la iveală mai devreme sau mai târziu.

Ce persoane v-au marcat viaţa şi cariera?

Patru persoane au avut o influenţă majoră: tatăl meu, învăţătorul Vasile Hlihor (foto jos, centru), prof. Ilie Iacoban şi prof. de la facultate, Paul Cercel. Am mulţi elevi care au ajuns acolo unde i-am văzut de mici. Cei care m-au marcat au fost aceşti oameni, şi dacă ar fi să adresez mulţumiri, către ei s-ar îndrepta. Îmi pare rău că acest liceu din Darabani, dacă mai erau campionatele şcolare, avea să devină cunoscut la nivel naţional. S-au construit aici nişte tradiţii pe linie sportivă pe care nu le poate nimeni distruge. Performanţele de aici nu sunt făcute doar de mine ci şi de cei de dinainte, iar care vor veni după nu au cum să le distrugă. Nu se poate distruge munca de un număr important de ani. Liceul din Darabani are acum o poziţie pe care şi-o doresc multe licee care au în spate o tradiţie. Mă bucur că tinerii profesori care vin, mulţi foşti elevi, au înţeles că nu trebuie decât să ducă munca mai departe şi să facă ce au făcut şi ca elevi.

 

Eu am fost director adjunct de două ori, dar în acel timp am pierdut mult pe linie pedagogică. Nu mi-am dorit nici primul mandat, nici pe al doilea. Trebuie să faci ceva să rămână după tine, nu doar să alergi după funcţii. Au fost şi lucruri mai puţin plăcute, dar s-au rezolvat pentru că a fost minte şi judecată. Când eram la Baranca aveam un copil care nu vorbea, şi directorul mi-a spus că dacă din martie, de când am luat eu clasa şi până la finalul anului, îl fac să vorbească atunci are ceva să-mi spună. Într-o zi l-am pus să-mi spună ce are prin buzunare, a scos obiectele şi le-a enumerat. Am repetat exerciţiul de câteva ori până l-am făcut să vorbească. A fost frumos cât am lucrat acolo pentru că era şi familia mea, locuiam lângă şcoală.

Enumeraţi un moment amuzat din cariera d-voastră.

Au fost mai multe, dar unul dintre cele mai amuzante a fost când la un meci la Săveni, Gheorghe Stoian (Şubi) era ameţit, se clătina, colegii îl ţineau de mână să nu-l văd eu. Am păstrat echipa din etapa anterioară, iar Şubi (foto dreapta, echipament în dungi) a jucat titular pe postul de fundaş stânga. În zece minute a făcut vreo trei de 11 metri şi arbitrii nu au dat nici unul. La pauză l-am trimis în faţă, am învins cu 3-1, iar la final el a venit şi mi-a spus: „D-le profesor, dacă mă băgaţi de la început, ce le făceam!” Un alt moment din viaţă a fost când la Iaşi m-am întâlnit cu un fost coleg de-al meu care era cu un amic. La un moment dat, eu am rămas doar cu amicul lui şi acela mă întreabă dacă l-am cunoscut pe Chirica, şi a început să-mi povestească ce făceam eu în facultate. După un timp i-am spus că eu sunt acel Chirica şi am început să-i explic care lucruri erau adevărate şi care erau false.

„După 1989 s-au construit foarte multe săli de sport şi biserici în România. Teama mea este când acestea o să rămână goale”

Credeţi că va mai exista la Darabani o bază sportivă modernă, şi cum vă imaginaţi acea bază?

De când s-a făcut acolo stadionul s-au cheltuit foarte mulţi bani şi nu s-a realizat nimic concret. După 1989 s-au construit foarte multe săli de sport şi biserici în România. Teama mea este când acestea o să rămână goale. Dacă nu avem campionate la licee, pentru atletism nu trebuie foarte multe. Pentru ce vrem terenuri moderne, ca să nu vină nimeni? Copiii trebuie să facă mişcare şi apoi să vină bazele sportive. Nu terenurile de sport aduc copii la educaţie fizică. Tinerii nu mai au vitalitatea de altă dată. Aceste două săli de sport ajung. Întâi să avem competiţii, şi apoi vom construi şi baze sportive. În plus, se mai taie şi orele de sport. Copiii se formează prin joacă. Nu îl obligi să mănânce şi să doarmă. Efortul fizic controlat îl face pe copil să-i fie foame şi somn. Ce, visăm noi la ce este în alte ţări? Suntem departe...(interviu realizat de Alexandru D. Aioanei)

Copilul, elevul şi profesorul Mihai Rusu…despre Chirica Puşcaşu



Darabaniul este un oraş sărac din punct de vedere economic, dar bogat, mai ales prin calitatea oamenilor. Destinul mi-a oferit şansa de a-mi petrece copilăria printre cadrele didactice. Copil fiind, l-am văzut pe prof. Puşcaşu un om mare şi la propriu şi la figurat, milităros. Mă miram cum toată lumea „percuta” la precizia sa. Mai târziu, ca adolescent, urgie, nu alta! Am săpat şi noi, la greu, în curtea şcolii. Mingea nu o primeam decât după 20 de ture de conac. Şi-l vedeam puţin, adică să nu se gândească cineva că a fost cândva altfel. Discuta şi cu noi tot prin intermediari. A provocat mult răbdarea elevilor. Dacă a fost cineva care nu a înţeles sensul bunului simţ, al docilităţii şi posturii sale la şcoală, a făcut şanţ cu „du-te, vino!”. Şi noi am circulat pe holurile liceului numai pe partea dreaptă.

Ca şi coleg, l-am văzut ca un foarte bun cunoscător al oamenilor. A ţinut întotdeauna la bunul simţ şi cuvânt. Are câteva repere în viaţă, unul dintre ele fiind tatăl său. Ţine foarte mult la aspectul educativ al educaţiei fizice. A reuşit să salveze mulţi elevi în pragul abandonului şcolar, a pus pe drumuri mulţi părinţi care nu conştietizau că educaţia se face în cuplu: profesor-părinte şi invers. A practicat toleranţa 0 pentru intrigi, nu a fost adeptul bârfelor şi al telenovelelor de orice fel. Am spus că este biblic prin ascultarea părintelui, precizez că e „arab” prin transmiterea de poveţe. Relaţia „babanu’” (bunic)-„băbănel” (nepotul său, Flavius) este una astrală. Aşa cum îl cunosc, va fi tot timpul prezent în Darabani. Cine nu are un asemenea „bătrân”, trebuie să-l caute neîncetat. La mulţi ani, Chirica Puşcaşu! (Mihai Rusu

Citiţi pe aceeaşi temă:
REMEMBER Fotbalul dărăbănean, file de poveste
DUPA 20 DE ANI…Fotbalul este nemuritor GALERIE FOTO


Te-ar mai putea interesa si:  Chirica PuşcaşuLiceul din Darabani
7:16 pm Miercuri, 29 August, 2012

13 Comentarii la “IN MEMORIAM Chirica Pușcașu: „În viată ai nevoie de trei lucruri: să stii, să poți și să vrei””

  1. Sebi spune:

    La multi ani,domnule profesor!!

  2. Laurentiu Sirbu spune:

    Superb articol! Felicitari domnului prof. Chirica Puscasu pt toate realizarile!

  3. Fantine spune:

    Sunt de acord cu Mihai Rusu: "Cine nu are un asemenea „bătrân”, trebuie să-l caute neîncetat". Si totusi un cuvant ma deranjeaza, acela de "batran".Profesorul Chirica (fostul meu diriginte) nu este si nu va fi niciodata "batran". Am tot respectul pentru "domn' diriginte" si doresc sa-i dea Dumnezeu, Multi Ani sanatosi si sa-si vada rodul muncii sale de o viata, implinindu-se in cat mai multe generatii de elevi, pe care le-a educat. Sa ne traiti vesnic "Domn' Profesor".

  4. Inv.Gh.Ilas-Brasov spune:

    Felicitari,sanatate si " LA MULTI ANI "Chirica.Ai uitat sa mentionezi unul din colegii de munca de la Scoala Baranca-iON "CEL mARE"

  5. alex spune:

    1 articol reusit!

  6. Adrian spune:

    La multi ani !Si sa va dea Dumnezeu sanatate!

  7. raluca marcan spune:

  8. la multi ani(nota 10 pt articol) spune:

    mda..cred k ar face treaba buna la echipa orasului.Dar banuiesc k domnul profesor este putin km pretentios,in legatura cu kracterele unora.Trebuie multa munk..Multi ar pune osul la treba,dar"el" nu este niciodata multumit,sau cel putin nu arata asta.Iar copii treb motivati.Da disciplina,respectul,bunavointza si increderea de sine lipsesc,dar talente suntTrebuie doar munk si seriozitate dar nu are cine sa le puna in valoare.Deci ..cine stie..kndva..in viitor apropiat..poate se va schimba ceva..

  9. W13 spune:

    Domnul profesor Chirica , sa ne traiesti ! Un articol frumos despre o mare valoare morala a unui mare om , atat la propriu cat si la figurat. Bobita , la randul lui , depaseste cu mult valorile morale , spirituale si de caracter , a unei persoane ce vrea sa fie admisa sau acceptata de societatea in care traim . Domnule profesor Chirica , cine este colegul de clasa din partea dreapta-jos din fotografia promotia '63 ? Multumesc !

  10. Fubbu spune:

    Chiar daca ne mai ¨bontanea¨ cateaodata am invatat multe de la el .....Prea potine pagini pt un om atat de mare .....Felicitari si multa sanatate

  11. Ion spune:

    Profesorul Puscasu a fost una dintre figurile care iti raman in memorie. Iubitor al sportului, a facut tot ce considera el necesar pentru a ridica standardele la Darabani. Era intr-adevar foarte. militaros. Avea o placere sa-i tunda pe baieti, foarte scurt, le impunea elevilor sa "nu miste in front", sa asculte orbeste comenzile. Probabil un om corect, dar care nu pare sa fi inteles ca o institutie scolara nu poate fi condusa ca o cazarma. Dincolo de acestea, respect.

  12. un elev spune:

    Intrebati-l pe domnul Chirica ce a patit la terasa la Stefanescu...din cate se stie a dat cu fatzaul de ciment...Faza e k a avut cele trei lucruri:a vrut,a putut si a stiut..

  13. O eleva spune:

    Legenda spune ca cimentul (scuzati cacofonia) de pe terasa s-a spart.

  14. Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


    Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Darabaneni.ro a revenit după un an la Viișoara, într-o iarnă adevărată ca în nordul Moldovei, pentru a-i ura ”La mulți ani!” veteranului Ghiță Cojocariu, eroul ultimului nostru reportaj, care a devenit în 12 februarie cetățean de onoare al comunei sale natale.

Sondaj
Vă vaccinați împotriva coronavirusului?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare