EXCLUSIV Prof. univ. dr. Gheorghe Cliveti: „Sunt darabanean 100%”

Gheorghe Cliveti, prof. univ. dr. originar din Darabani, este cadru didactic al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. S-a remarcat în lumea ştiinţifică naţională prin preocupările sale pentru istoria modernă a românilor şi cea universală, precum şi istoria relaţiilor internaţionale. A participat la numeroase conferinţe, simpozioane şi congrese de istorie naţionale şi internaţionale. A făcut stagii de cercetare în Germania, Franţa şi Statele Unite. A publicat 8 lucrări şi a fost coautor la multe altele, a scris zeci de studii, articole şi recenzii. Este membru în Comisia naţională pentru confirmarea titlurilor doctorale şi expert-evaluator al C.N.C.S.I.S. Din ianuarie 2010 este directorul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” Iaşi, urmând în această funcţie academicianului Alexandru Zub.

„Sunt mândru că m-am născut în Darabani”

Domnule profesor, vă rugăm să ne spuneţi câteva lucruri despre Darabanii copilăriei dumneavoastră, ţinând cont de faptul că v-aţi născut înainte ca localitatea să fie declarată oraş.

Aş dori să spun de la bun început că mă mândresc cu faptul de a avea ca localitate natală Darabanii, cel mai nordic târguşor din România actuală, un punct nodal pentru celelalte zone care au plecat teritorial din cuprinsul geografiei politice a ţării noastre: Bucovina, Herţa şi Basarabia. Este un orăşel care trebuie privit şi pentru rolul care l-a jucat pentru o anumită regiune a României actuale. O regiune care acum, din păcate, pare să fie dată uitării, cel puţin din perspectiva proiectelor de dezvoltare regională. Se cunoaşte şi la nivel naţional de suferinţa produsă de dispariţia Spitalului, o unitate sanitară importantă pentru acea zonă.

Vorbind despre copilărie, trebuie să fac o menţiune şi în legătură cu numele. Cliveti este numele meu care s-a impus în Universitate, când profesorul Constantin Cihodaru, atunci decan, mi-a atras atenţia că în buletin şi în certificatul de naştere apare numele Cliveti, variantă confirmată şi de cercetările sale onomastice. În realitate, în localitate sunt cunoscut ca făcând parte din familia Cliveţi, o familie numeroasă, cu ramificaţii în toate coturile, şi mai nou cartierele oraşului. Copilăria mea a fost o perioadă grea, plină de încercări. M-am născut în anul 1952, într-o perioadă în care lumea de atunci a trecut prin încercări grele. Nu se vindecaseră încă traumele războiului, erau familii rămase încă dincolo, peste Prut, apoi era perioada cotelor, a unor impuneri extraordinar de severe, mai ales pentru ţărani, care reprezentau majoritatea populaţiei.

Am înţeles atunci că sunt lipsuri, mai ales în ce priveşte cele necesare traiului. Vedeam pe părinţii mei, rudele, oamenii din jur că fac eforturi extraordinare, în condiţiile unui regim extrem de sever. Am început şcoala în 1959 iar anii 1961 şi 1962 au fost ani de zbucium legaţi de colectivizare. Atunci tata a făcut şi închisoare. Experienţa vieţii era dură, mai ales pentru ţărănime. Am trăit vremurile când din gospodărie ni s-a luat tot, de la cal până la plug. Unul din motivele care l-au determinat pe tata să renunţe la rezistenţa împotriva colectivizării, a fost ca să nu pună frână copiilor de a se realiza altfel decât prin munca pământului.

Aceste probleme economice şi sociale v-au creat sentimentul necesităţii de a vă căuta viitorul în altă parte?

Eram încă crud, dar era deja un fenomen în Darabani în anii colectivizării, ca un număr mare din capii familiilor să plece, sub expresia cunoscută atunci „în ţară”, pe acele şantiere de construcţii, sau chiar la coasă în zonele unde se plătea mai bine. Această colectivizare a fost un fel de spaimă pentru oameni, poate prea mare, pentru că mai târziu s-a văzut că lucrurile se pot aranja, dar pe moment a fost o reală panică, unii dintre oameni luând drumul pădurilor. Atunci se pleca în masă. Am descoperit, elev fiind, că învăţătura putea fi un mijloc de a scăpa de munca câmpului. Unul din motivele care i-a determinat pe tinerii din acele vremuri să înveţe cu asiduitate a fost şi acela de a afla o cale de emancipare. Vedeam cum cei cu şcoală îşi asigurau şi un statut social. Era o perioadă în care se vedea că statutul omului cu carte impunea respect.

„Şcoala s-a afirmat ca o oază de frumuseţe”

Partea frumoasă a copilăriei a fost faptul că şcoala s-a afirmat ca o oază de frumuseţe, de comunitate distinctă. Am prins promoţii în care erau şi copii de evrei, nu plecaseră încă. Emigrarea lor a fost resimţită ulterior de toţi locuitorii. Lucrurile s-au desfăşurat cu mai multă largheţe până prin 1968 când sunt înfiinţate acele cooperative de producţie. Însă ceea ce îmi aduc bine aminte este faptul că după zbuciumul de la începutul anilor 1960, oamenii s-au aşezat la locul lor.  Anii s-au înfrumuseţat, au început iarăşi valuri de nunţi frumoase, de obiceiuri, de entuziasm. Copil fiind, nu puteam să ieşim cu obiceiurile de iarnă pe drum, deoarece erau puşi săracii profesori să ne urmărească când mergeam de Crăciun cu Steaua sau de Paşti la Denii. Era însă un acord tacit, un fel de conspiraţie. Ei  spuneau autorităţilor că ne-au păzit, dar de fapt nu luau nici o măsură.

Dacă nu mă înşel, aţi făcut toţi anii de şcoală la Darabani, inclusiv liceul.

Am făcut toţi anii de şcoală preuniversitară la Darabani şi a fost o ocazie bună, deoarece pentru perioada copilăriei şi pentru adolescenţă, şcoala de acolo a fost foarte serioasă. Încă înainte de a fi elev în clasele primare, luase fiinţă la Darabani Liceul Teoretic, cu un corp profesoral care, deşi tânăr, s-a dovedit cu timpul extraordinar. Din generaţiile de atunci, poate nu întâmplător, au ajuns mulţi pe poziţii extraordinare în domeniul intelectual şi cultural. Profesorii de atunci veneau la rândul lor din licee foarte serioase, care încă mai păstrau registrul disciplinar interbelic. Dincolo de tributul ideologic plătit partidului prin lecţii de partid, disciplinele de bază se făceau cu maximă seriozitate. Dacă ar fi să ne uităm peste foile matricole ale elevilor din acea perioadă, vom vedea că nu prea erau note de nouă şi zece. Personal am luat bacalaureatul cu 8,33 şi am intrat între primii doi la facultate cu 8,83. Atunci, elevii cu zece erau consideraţi nişte zei.

„M-a încercat o trăire aproape  religioasă a respectului faţă de profesorii mei”

Aţi avut printre profesori modele care să-şi pună amprenta asupra carierei d-voastră ulterioare?

M-a încercat o trăire aproape  religioasă a respectului faţă de profesorii mei. Este greu de menţionat un nume sau două. Le sunt recunoscător, ca şi toţi colegii mei de altfel, tuturor profesorilor noştri pentru că fiecare a lăsat câte ceva… Dar, sunt profesori faţă de care m-am ataşat şi cărora le datorez orientarea mea profesională. Am avut din clasa a V-a până într-a XII-a un sigur cadru didactic diriginte, frumoasa profesoară Anisie Gabriela. Am fost un norocos, din acest punct de vedere. Un profesor extraordinar de limba română, deoarece pe lângă cunoaştere, punea şi foarte mult suflet, ştiind să ne atragă spre limba şi literatura română, să ne insufle dragostea faţă de neamul românesc.

„Dărăbănenii intrau cu clasa la facultăţi”

Am avut şansa prezenţei în localitate, tot la limba română, chiar dacă foarte puţin, a prof. Lucian Valea, care ne-a învăţat ce înseamnă pasiune în creaţia literară. Dar pe cei care ar trebui să-i amintesc în mod special sunt profesorii mei de istorie. Este vorba de prof. Neculai Huţanu, un om ale cărui ore, am constatat mai târziu, erau de ţinută universitară, prin eleganţă, prin ţinuta discursului, acurateţea ideilor şi prin şarmul personal. De asemenea, prof. Constantin Bejenaru era o adevărată enciclopedie. Aş mai aminti pe prof. Constantin Horeanu, „Sultanul” cum îi spuneam noi, care a ştiut să imprime personalitate liceului, prof. de matematică Alexandru Pintilie, Mihai Dinu, şi de chimie prof. Corneliu Mihăiescu. Când dădeau admitere la facultate, în acea perioadă elevii din Darabani obţineau mereu primele locuri, aproape că se intra cu clasa la universităţi.



„Darabaniul este un oraş cu oameni frumoşi”

Vorbind de Darabanii copilăriei mele şi Darabanii care i-am cunoscut an de an, localitatea prezintă un amestec între frumosul a ceea ce se construieşte, performanţele economice ale unor oameni cu iniţiativă şi tristeţea îmbătrânirii, a plecărilor în străinătate. Oamenii se întorc, nostalgia este caldă, iar localitatea şi zona sunt frumoase. Darabaniul este un oraş cu oameni frumoşi. Aici s-a conservat, ca şi în alte părţi din ţară, un anume eu uman. Eu mă mândresc cu acest lucru. Mulţi dintre cei care suntem plecaţi ne gândim serios să ne întoarcem acolo la bătrâneţe. Rămâne în continuare problema drumurilor, a căii ferate care nu s-a mai făcut. Câte odată am un sentiment de gelozie faţă de cei care s-au realizat frumos acolo.

Ce v-a motivat să urmaţi o carieră universitară şi ce v-a împiedicat să vă întoarceţi pentru a profesa în zonă?

Tocmai cariera universitară m-a făcut să rămân aici, dar nu m-am rupt cu totul de Darabani, mă consider în continuare, înainte de orice, fiul locului. Sunt dărăbănean 100%, părinţii sunt ambii dărăbăneni, bunicii la fel. Locul de baştină contează cel mai mult sub raport identitar. Te recunoşti, oriunde te-ai duce în lume, prin locul în care te-ai născut. Eu am mers cu trenul prima dată când am plecat la facultate şi am prins perioada când înainte de colectiv, la seceră se pleca cu săptămâna la câmp. Luam vacă, purcel, căţel, mergeam la câmp, făceam acolo un cort şi stăteam câte o săptămână. Simţeam ceva sfânt, te făceai de ruşine dacă nu munceai pământul, pentru ca imediat aceiaşi oameni să plece în ţară într-un fel de bejenie a muncii.

Cu timpul aţi urcat în cariera universitară, aţi păstrat legătura ce ceea ce am numi astăzi intelectualitatea locală, aveţi prieteni printre oamenii cu carte din Darabani?
 
Chiar dacă sunt mai tânăr decât profesorii mei, mai târziu s-a creat un fel de afecţiune prietenească. Am avut bucuria de a fi de faţă, când profesorii mei Anisie Gabriela, Neculai Huţanu, Constantin Bejenaru şi-au dat gradul didactic I, mai târziu păstrând şi cultivând prietenia cu aceştia. Mă consider prieten cu oamenii locului, cu cei de care m-a legat ceva încă din şcoală, cu Victor Teişanu, cu Octav Teioşanu care mi-a fost şi student, cu Puşcaşu Chirica. Ne leagă în primul rând copilăria, ani care sedimentează anumite sentimente ce nu se pierd niciodată.

V-aţi dedicat viaţa unei discipline care trece astăzi printr-un proces de reevaluare. Ce reprezintă pentru dumneavoastră istoria: o disciplină de studiu, profilul unei meserii sau o pasiune căreia i-aţi dedicat o viaţă de om?

Pentru mine istoria este o disciplină de învăţământ. Am avut discuţii aprinse cu tata când să optez la liceu între real şi uman, pentru că se ştia că cei de la uman reuşesc mai greu la facultate. A fost un moment tensionat în casă, dar eu am spus că dacă mă obligă să merg spre real tot română şi istorie o să fac. Am optat pentru istorie deoarece firea omului până la urmă îl duce spre ceea ce crede că este mai aproape de el. Am venit spre istorie pentru a deveni profesor, aşa cum erau profesorii mei. În primii ani de facultate mi se părea un lux să pot ajunge profesor în Darabani, sau măcar la Teioasa. Reuşitele din ultimii ani de facultate, aprecierile din partea profesorilor, faptul că am  terminat facultatea cu o medie mare, m-au făcut să mă gândesc în acel moment că eu pot nu doar să predau istoria ci şi studia istoria, pot să fac cercetare. Ca orice om, nu ştiam unde am să ajung. Fiecare pas m-a atras către ceva. Dacă a fost să fie ascendent, atunci mă bucur. Asta nu înseamnă că a fost totul uşor sau că nu au fost şi piedici.

„Cărţile sunt precum copiii”

V-aţi pus semnătura pe lucrări importante dedicate istoriei moderne a românilor şi istoriei moderne universale. Care dintre acestea este cartea d-voastră de suflet?

Cărţile sunt precum copiii. În familii se constată un spor de afinitate faţă de un copil, de obicei cel mai mare, deoarece părinţii văd în copilul mai mare cel care trebuie să reuşească primul. Poate este vorba şi de o dragoste mai mare, de început, dar asta nu înseamnă că părinţii nu ţin la toţi copiii. E greu de ales o carte. Totuşi, în condiţiile exigenţelor la care este supusă astăzi cercetarea istorică, aş îndrăzni să spun că teza de doctorat reprezintă pentru specialişti piatra unghiulară. Din acest punct de vedere, „România şi Puterile Garante”, concepută în condiţii dure, pentru că presupunea studiu în străinătate, este poate cea mai apropiată de sufletul meu. Am călătorit de două ori în Germania Federală, în acest sens. Când am terminat teza am fost realmente mândru, mai ales că a fost încoronată şi cu premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române. Mai sunt şi celelalte cărţi, „Concertul European”, „Prolegomene la studiul relaţiilor internaţionale”.  E greu de ales una, chiar şi la o carte mai mică „Liberalismul românesc un eseu istoriografic”, am pus mult suflet.

„Sunt un om realizat, nu şi desăvârşit”

Astăzi sunteţi profesor universitar şi director al unui institut de cercetare. Vă simţiţi un om împlinit?
A fi împlinit nu înseamnă şi un capăt de drum. Deşi nu cred în această vorbă, se spune că istoricul atinge maturitatea profesională în pragul vârstei de 60 de ani. Eu sunt în pragul vârstei de 60 de ani. Dacă am atins maturitatea profesională, asta nu înseamnă că şi forţa intelectuală este direct proporţională cu această maturitate. Încă am proiecte, atât la catedră cât şi la Institut. Pe de o parte coordonez echipe de cercetare, pe de altă parte coordonez lucrări de doctorat, de licenţă, de masterat. Să spunem că sunt un om realizat dar nu şi desăvârşit. Să spunem că încă mai este drum până la desăvârşire.

De aici, din biroul de director al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, ce mesaj transmiteţi dărăbănenilor?

În primul rând un mesaj de dragoste. Îmi sunt dragi şi cred că se ştie că întotdeauna când am avut un student dărăbănean sau am întâlnit pe cineva din Darabani m-am bucurat nespus, i-am privit cu simpatie şi i-am încurajat pentru că sunt dărăbănenii mei. Le doresc să facă în continuare cinste unui loc ce merită aşa ceva. Sunt oameni care au făcut cinste acelor locuri, şi ne gândim în primul rând la numele ilustru al academicianului Leon Dănăilă. Noi cei care am plecat, ne-am realizat şi cu gândul că suntem dărăbăneni, de aceia transmit sănătate şi împliniri frumoase pentru fiecare locuitor al oraşului Darabani. (interviu realizat de Alexandru Aioanei)

Dărăbăneanul Gheorghe Cliveti este OMUL care ne predă istoria şi în acelaşi timp o lecţie de viaţă, iar viaţa sa reprezintă o filă de istorie. Un om de o modestie şi o simplitate ieşite din comun, care ar merita cu vârf şi îndesat titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Darabani.

Click pe prima fotografie pentru a viziona mai multe imagini cu distinsul prof. dr. Gheorghe Cliveti.

Citeşte AICI CV-ul lui Gheorghe Cliveti publicat pe site-ului Fac. de Istorie al Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi.