Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti
Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!
Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare.
Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
Prof. Gheorghe Plesca, ultimul director ales al liceului din Darabani
Profesor de istorie peste trei decenii, Gheorghe Pleşca a fost director al liceului din Darabani timp de 4 mandate însumând aproximativ 17 ani. În perioada directoratului său s-au făcut cele mai importante investiţii la Grupul Şcolar de astăzi. Sala de sport, atelierele, clădirea internatului, centrala termică, toate au fost construite în timpul directoratului profesorului Pleşca, personaj care a marcat pentru totdeauna viaţa liceului din Darabani, un destin închinat şcolii.
După o săptămână încărcată de evenimente, am căutat liniştea în călătoriile în timp pe care ţi le oferă un interviu. M-am încărcat cu tehnica necesară şi am bătut la poarta profesorului Gheorghe Pleşca, personaj misterios, unul din cei mai longevivi directori ai liceului din Darabani. Am poposit în curtea profesorului fără a pregăti un set de întrebări, nu vreau să influenţez cu propria-mi subiectivitate istoria vie care mi s-ar derula în faţă. Sunt pregătit să ascult, şi eventual să intervin pentru a cere detalii sau pentru a sublinia cele spuse de profesor. Limbajul, gestica, toate îi trădează simplitatea fiului de ţăran.
M-am născut în comuna Rădăuţi Prut, satul Rediu, în data de 5 februarie 1939. Copilăria acolo mi-am petrecut-o. Fiind copil de ţăran, nici înstărit, nici sărac, am făcut mai de toate, umblam cu animalele, mergeam la câmp. Am mers la şcoala primară în satul natal, apoi, cu greu, părinţii m-au dat la gimnaziu sau cum se spunea atunci şcoala normală de şapte clase, la Rădăuţi Prut. Nu aveam o stare materială foarte bună, atunci se cerea taxă şcolară pentru bănci. Am terminat 7 clase la Rădăuţi. Nu am fost nici slab, nici cel mai bun, am luat la un moment dat chiar şi premii. Au vrut să mă trimită la mare, un lucru deosebit la vremea aceea, îmi făceam planuri să aduc melci şi scoici de pe litoral, dar locurile s-au redistribuit şi nu am mai prins acea excursie. După gimnaziu, s-a pus problema să merg mai departe, să nu rămân doar cu şapte clase. După mai multe discuţii, tata dorea să mă facă asistent sanitar, însă eu am optat pentru Şcoala Pedagogică de la Şendriceni.
În 1953 merge cu tatăl să se înscrie la Şendriceni la Şcoala Pedagogică. Călătorind din Dorohoi spre şcoală, pe o alee de plopi, tatăl îi spune să se uite bine pe unde merg, ca să ştie a două oară pentru că nu mai vine cu el. Când a trebuit să dea examenul de admitere a revenit singur în Dorohoi, ducând în spate valiza de nuiele a tatălui.. Am venit cu autobuzul până la Dorohoi unde am poposit la Ţalic, un han renumit la vremea aceea, după care am plecat spre Şendriceni. Acolo se adunaseră şi ceilalţi angajaţi, ne-au cazat într-un dormitor mare de 40 de paturi. Am dat proba eliminatorie, muzica, după care am intrat la teorie. Am susţinut examenele, şi de la secretariat ni s-a comunicat să lăsăm câte un plic pentru a primi rezultatele acasă. Când am revenit acasă, tata era neîncrezător. Când a auzit că am lăsat plicul mi-a spus: „Hai la treburile noastre că nu ai reuşit”. După câteva zile vine poştaşul dimineaţa şi aduce plicul în care ni se comunica că am reuşit. Bucuria a fost mare pentru mine şi pentru părinţi, şi am început pregătirile pentru şcoală.
Cadrul natural unde era situată şcoala era unul propice învăţăturii, dar pentru el, fiu de ţăran, obişnuit cu ritualul vieţii de zi cu zi din satul natal, izolarea era prea grea. Când profesorul Pleşca intra în anul I, părăsea băncile Şcolii Pedagogice academicianul Alexandru Zub, cadru universitar originar din Vf. Câmpului, iar celebrul profesor de matematică dărăbănean, Sandu Pintilie, era în anul IV.
Pentru un copil ca mine, plecat de acasă dintre părinţi, cadrul acela izolat, cu copaci înalţi, părea sinistru. Faptul că m-am despărţit de fraţii mei, că i-am lăsat în urmă pe cei din sat, m-a determinat să trăiesc cu tristeţe primele zile, şi chiar primele luni de şcoală. Cu greu m-am acomodat în anul I. A trecut un semestru, şi gândul meu era tot la plecare, dar părinţii m-au susţinut, m-au încurajat, şi odată cu trecerea timpului am început să mă acomodez, până la urmă. Atunci se dădea examen la sfârşitul fiecărui semestru. Dacă-l promovai mergeai mai departe, dacă nu, nu. Venise legea Murgulescu, care spunea că la trei corigenţe erai exmatriculat.Din această cauză s-au subţiat foarte mult rândurile clasei din care făceam eu parte. Din 40 am mai rămas 23. Am terminat anul I cu bine, având profesori de renume pe vremea aceia, unii dintre ei foşti condamnaţi politici, Roman Daşu profesor de istorie, Guţi profesor de geografie şi Luţă profesor de matematică.
În 1957 am absolvit Şcoala Pedagogică. Între timp ne-au adus la Dorohoi, localul Şcolii de la Şendriceni intrând în subordinea Ministerului Agriculturii, devenind Liceu Agricol. În vara lui 1957 am dat examen de stat. Pe vremea aceea se făceau repartiţii în funcţie de mediile pe care le obţineai la examenul de absolvire. M-au repartizat în satul meu natal deoarece erau acolo locuri disponibile de învăţători. În toamna lui 1957, am venit în sat şi mi-am luat în primire misiunea de dascăl. Am lucrat un an jumătate şi apoi m-au luat în armată. Am făcut armata la grăniceri. Am plecat de acasă pentru trei ani, dar pentru că era lipsă de cadre la sate, secretarul de partid din comună, domnul Hrimiuc, a solicitat ca învăţătorilor care sunt în armată să li se dea drumul mai devreme. La un an şi opt luni mi-au dat drumul acasă. Am venit la Inspectoratul Şcolar să-mi reiau postul. Atunci, Darabaniul fiind raio,n inspectoratul era în clădirea Balş. Inspectorul de atunci, domnul Burlacu, mi-a spus că mă repartizează la Rediu, doar dacă accept funcţia de director. Dacă nu, mă dă la Mileanca. Am acceptat în cele din urmă să fiu director. Atunci începeau să se organizeze gimnaziile la sate, iar prima clasă de a V-a la Rediu eu am inaugurat-o când am ajuns acolo director. Am stat la Rediu ca director până în 1968. Între timp, m-am căsătorit cu actuala soţie.
A fost convins de consoartă să se mute în Oltenia, zona ei de baştină. Nu s-a acomodat, şi după scurt timp revine din noul la Botoşani, bătând în poarta Inspectoratului Şcolar pentru a primi din nou post în zona natală. Repartiţia în comuna Rădăuţi Prut îi este din nou condiţionată de preluarea funcţiei de director la Liceul recent inaugurat. De data aceasta însă, era şi proaspăt absolvent al Facultăţii de Istorie de la Iaşi...
Între timp am terminat şi Facultatea de Istorie. Admiterea am dat-o în 1964 înscriindu-mă la cursuri fără frecvenţă. După ce am luat licenţa m-au numit director la liceul din Rădăuţi. Liceul era bine poziţionat acolo pentru elevii care terminau 7 clase, dar nu aveau profesori. Trimite-au de prin judeţ din aceia care erau mutaţi disciplinar, nu prea erau interesaţi să se preocupe de elevi. Atunci am propus şi la Inspectorat dar şi la Partid desfiinţarea liceului pentru că nu erau condiţii pentru un învăţământ de calitate. Au venit şi au consultat părinţii, care au fost de acord cu propunerea mea şi atunci liceul a fost închis. Mie mi-au propus să vin director la Darabani. Aici erau nişte probleme atunci, dar dincolo de asta am fost nevoit să accept deoarece nu mai aveam catedră acolo. Am acceptat şi în toamna lui 1972 am venit director al Liceului din Darabani. Aici am reuşit să canalizez cadrele didactice spre problemele serioase ale învăţăturii, deşi am întâmpinat multe greutăţi.
Nu a fost foarte iubit, la început. Cine ar fi acceptat să vină cineva din altă localitate direct ca director la liceu? Dar investiţiile şi evoluţia liceului în toată această perioadă i-au adus trei mandate consecutive de director...
Bineînţeles că la început nu am fost agreat. Spuneau că ce, vine unul din afară să ne conducă, noi nu suntem în stare? Nu vreau să-i jignesc, că nu erau toţi de aceiaşi teapă, dar mulţi aveau o stare morală neconformă cu statutul de profesor. Fiind în mediul acesta de oraş mic s-au antrenat cu băutura, fapt ce se reflecta şi asupra activităţii din şcoală. Până la urmă nu au avut încotro şi au trebuit să mă accepte. Am reuşit cu severitate, cu seriozitate şi corectitudine să-i canalizez pe problemele majore al învăţământului. Am stat patru ani, m-au numit din nou încă patru, şi apoi încă patru, timp în care liceul a evoluat.
Sub mandatul său a fost construită Sala de sport a liceului
Când am venit eu la liceu era în lucru actualul corp A al Liceului. Învăţământul devenind mai mult tehnic, patronat de Ministerul Construcţiilor de Maşini, se impunea construcţia unor ateliere pentru că până atunci se foloseau nişte săli improvizate. Atunci Ministerul a demarat un program de investiţii şi s-au construit atelierele şi sala de sport, una modernă, dotată. Puţine licee din judeţ se puteau mândri cu o asemenea sală, atunci. După construcţia atelierelor şi a sălii de sport se impunea şi construirea unui internat. Atunci învăţământul de zece clase era obligatoriu şi veneau la noi copiii din toate aceste sate din nordul judeţului. Statul oferea copiilor bursă şi dacă aveau internat puteau să stea aici şi să se întreţină din bursă. Era mai simplu şi mai eficient. S-a construit internatul cu tot cu dotări, cu cantină la subsol, cu tot ce trebuia. Erau ani când numărul elevilor de la internat depăşea 100. În această perioadă sunt dirijate spre liceu cadre tehnice, ingineri de la Electrocontact Botoşani cum ar fi domnul Ioan Gherman. Au mai fost repartizaţi ingineri de pe la SMA precum domnul Victor Stoian, de pe la Filatura de Bumbac mai veneau atunci. Am încadrat şi maiştri în acea perioadă,cum ar fi domnul Aroşoaie. După Revoluţie, liceul şi-a recăpătat profilul teoretic.
Demis din funcţia de director pe linie de partid
În 1985, printr-un concurs de împrejurări, nefericit pentru mine, am intrat în conflict cu organele de partid şi de stat de pe plan local şi de la judeţ. Mi-au căutat nod în papură, şi slavă Domnului, dacă îşi propuneau cu adevărat găseau. Au făcut un dosar şi m-au sancţionat pe linie de partid. A fost scandal mare că trebuiau să mă sancţioneze în organizaţia orăşenească, apoi au cerut să fiu sancţionat în organizaţia de bază, şi mi-au suspendat carnetul de membru. Eu, în sinea mea, mă bucuram că nu mai trebuia să plătesc cotizaţiala partid.
A refuzat să primească carnetul de partid până în 1989, când s-au făcut presiuni ca să se reînscrie în PCR. Profesorii de ştiinţe socio-umane erau foarte atent supravegheaţi de către instituţiile ideologice şi represive ale regimului comunist. Biroul Judeţean de Partid confirma pe fiecare profesor de ştiinţe sociale. Astfel, cu puţin timp înainte de evenimentele din decembrie 1989 a fost obligat să se reînscrie în partid...
A venit Revoluţia şi s-au produs schimbări la toate nivelele, inclusiv în conducerea liceului. Atunci a ajuns director domnul Călinescu. În 1995 dumnealui a intrat în conflict cu cei de la Inspectorat şi şi-a înaintat demisia. Atunci cadrele didactice m-au reales pe mine director, iar domnul Chirica Puşcaşu era director adjunct. Mi-am reluat activitatea în condiţii noi, sub semnul unor noi perspective, cu o implicare mult redusă a politicului în învăţământ. În acei ani am făcut centrala termică. Atunci căldură aveam de la sistemul centralizat de la oraş, dar cum criza de motorină era mare, nu reuşeam să facem faţă, mai mult ne chinuiam. În iarna dintre anii 1995 şi 1996 a fost un ger cumplit, nu au dat căldură şi au crăpat toate caloriferele. Ne-am chinuit să ieşim din iarnă cu radiatoare, cu tot felul de improvizaţii. După aceea am hotărât că trebuie să avem centrală termică proprie. Am găsit înţelegere la un fost elev al liceului, domnul Viorel Alexandru, cel care a fost şi primul prefect al judeţului după 1989. El era directorul Administraţiei Financiare şi ne-a ajutat să obţinem fonduri. Atunci am acoperit cu tablă o parte din clădiri. Cu banii rămaşi, şi cu o suplimentare ulterioară, am reuşit să ne construim centrala proprie. Apoi am mai adus mobilier, am dotat şi laboratoarele. Am fost director până în 1999. Atunci s-a organizat concurs, şi de atunci a intrat pe fir politicul cu numirile acestea în funcţie. În urma concursului, a intrat director domnul Constantin Martiniuc. Eu mi-am reluat activitatea de profesor şi am mai predat până în noiembrie 1999 când am ieşit la pensie, dar am mai predat până în iunie 2000.
După ieşirea la pensie nu s-a mai implicat în viaţa şcolii, deşi nu se poate spune că a întrerupt definitiv legăturile cu instituţia şi cu oamenii pe care i-a condus timp de 17 ani. Are şi câteva nume de colegi cu care a colaborat foarte bine şi alături de care a muncit pentru dezvoltarea liceului din Darabani. Îi aminteşte fără ezitare pe Chirica Puşcaşu, Lucia Stoian, Dinu Călinescu, Ioan Iftincă, Victor Barbacaru, Constantin Bejinaru şi lista poate continua. Acum, la pensie, timpul şi-l petrece cu lectura şi cu agricultura. Astăzi preferă literatura beletristică, istoria nu mai reprezintă chiar o prioritate. Moda aceasta de a interpreta şi reinterpreta totul, uneori eronat şi fără profesionalism l-a făcut să pună mai rar mâna pe o carte de istorie. Nu s-a antrenat în studii sistematice din care să rezulte articole sau lucrări publicate. Cu toate că a predat o viaţă istoria, poartă în suflet totuşi o urmă de regret, faptul că nu a ales matematica, prima lui dragoste, sentiment accentuat şi de implicarea tot mai accentuată a regimului comunist în predarea şi cercetarea istoriei.
Evenimentele din 1989 au fost o uşurare, atât pentru mine ca profesor de istorie, cât şi pentru elevi, care erau şi ei foarte presaţi de obligaţiile impuse de partid. Ţin minte că era un decembrie călduros şi am ieşit în stradă să mă bucur împreună cu vecinii. După vacanţă, în 1990, am explicat elevilor turnura lucrurilor, dar cu toate că erau şi ei foarte bucuroşi şi entuziaşti nu am abandonat disciplina şi rigoarea care trebuie să fie într-o şcoală. Ne-am continuat activitatea în noua conjunctură care ne era favorabilă atât nouă ca profesori cât şi elevilor.
Întrebat de elevii cu care se mândreşte, ezită să dea nume, poate şi din teama de a nu omite pe cineva. Evident, îşi aminteşte mai uşor de cei care au îmbrăţişat cariera de profesor de istorie, Octav Teioşanu sau Lucian Florea, dar asta nu înseamnă că ceilalţi care au ales alte domenii de activitate nu se bucură de respectul său. I-a fost profesor chiar şi lui Dorin Dobrincu, fost director al Arhivelor Române, însă doar în clasele V-VIII.
La final, nu am plecat până nu am pătruns puţin şi în intimitatea familiei Pleşca. Soţia profesorului, Cornelia, are şi ea o poveste interesantă în spate. Plecată din ţinutul Severinului pentru a se înscrie la Facultatea de Istorie de la Iaşi a ajuns prin forţa destinului învăţătoare la Rediu, la şcoala unde director era atunci Gheorghe Pleşca. S-au cunoscut, şi în anul 1962 s-au căsătorit. Faptul că în anul 1963 doamna Pleşca s-a înscris la cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Istorie l-a motivat pe directorul şcolii din Rediu să facă şi el acelaşi pas un an mai târziu. Lucrurile au evoluat, cei doi soţi, profesori de istorie au mers în paralel atât în ceea ce priveşte studiile universitare cât şi ascensiunea în gradele învăţământului preuniversitar. Din 1972, au lucrat ca profesori de istorie când la Şcoala Generală, când la liceul dărăbănean.(interviu realizat de Alexandru D. Aioanei)
Dărăbănenii, despre prof. Gheorghe Pleşca...
Ing. Gheorghe Dragotă, arhitect şef al oraşului, fost elev: „Dur în aparenţă şi exigent cu elevii, dar foarte corect, un suflet nobil”
Prof. Lucian Florea, director al Şcolii „Leon Dănăilă”, fost elev: „Un om care s-a implicat total în actul didactic”
Prof. Lucia Stoian, fost coleg: „Eu l-am văzut ca pe un om foarte corect”
Prof. Ionel Bichir, fost coleg: „Un om foarte serios, un director adevărat”
Prof. Chirica Puşcaşu, fost coleg: „Un bun gospodar şi excelent pedagog, un om de o rigoare şi tenacitate deosebite. În prezent, ar fi nevoie de profesori ca Gheorghe Pleşca pentru a reabilita învăţământul românesc”.
5 Comentarii la “Prof. Gheorghe Plesca, ultimul director ales al liceului din Darabani”
Interviul saptamanii
Poza saptamanii
Darabaneni.ro a revenit după un an la Viișoara, într-o iarnă adevărată ca în nordul Moldovei, pentru a-i ura ”La mulți ani!” veteranului Ghiță Cojocariu, eroul ultimului nostru reportaj, care a devenit în 12 februarie cetățean de onoare al comunei sale natale.
Sondaj
Slideshow
Stiri nationale si internationale
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare
L-am avut ca profesor pe domnul Plesca in gimnaziu. Un dascal serios, poate prea serios pentru noi cei care eram inca dezorientati dupa casele I-IV si care mai visam bastonase. Un om care a facut istorie la liceu ca director, un gospodar desavarsit si care, prin stilul sau, iti impunea un respect aparte. Multumesc domnule profesor ca am avut sansa de a va avea ca dascal.
Un interviu citit cu mare emotie care mi-au readus in memorie multe amintiri frumoase din scoala de la Rediu. Mi-au fost profesori in scoala generala in anii 1961-1965. Excelenti pedagogi, rigurosi si exigenti cu masura, pedanti, preocupati permanent pentru ordine, rigoare si disciplina iar functia de director i se potrivea ca o manusa. Mi-au insuflat dragostea de geografie si istorie si nu numai... In prezent, poate prea discreti, dar si asta este tot o calitate.
- Revin pentru a preciza ca domnul profesor Plesca este si artizanul reconstructiei si dublarii salilor de clasa ale scolii noastre generale din Rediu in anii in care a ocupat functia de director al scolii, cu concursul evident al autoritatilor din vremea aceea. Pacat ca in prezent scoala nu mai are stralucirea din acea vremea.
Toata stima pentru familia Plesca!
Un domn distins si un director la fel dar ... Sala de sport a facut-o FORD! Pt. cei care nu stiu Aparaste Dinu! Si noi cei din generatia 84- 88!
Ultimele articole
Sute de mesaje au invadat mediul online, după dispariția prematură a dărăbănencei. Cei care doresc să-și ia rămas bun de la ea o pot face începând de luni seară, la locuința sa din centrul orașului. Aurelia va fi condusă pe ultimul drum joi, 18 februarie, la prânz. ”Avea un zâmbet și o privire atât de calde cum rar mi-a fost dat să văd. Dumnezeu să o ierte și să o așeze în Împărăția Sa!....Drum lin printre îngeri…Condoleanțe și multă putere ... continuare »
Dărăbăneanca Simona Chițan este deja un nume foarte cunoscut în presa culturală din România. Colaboratoare a mai multor ziare importante precum Evenimentul Zilei sau Adevărul, ea și-a pus semnătura și pe două volume foarte valoroase. Prima carte este un volum de interviuri ”30 de interviuri eveniment“, printre personalitățile care au răspuns întrebărilor jurnalistei numărându-se Octavian Paler, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, ... continuare »
Ștefan Teișanu a fost ales alături de alți doi clujeni implicați în activități culturale, este vorba despre Marton Balogh și Cristian Hordilă. Ultimul este manager al Festivalului de Film Transilvania. Consiliul Economic și Social (CES) din România este un organism instituțional consultativ al Parlamentului și al Guvernului. Acest for constituțional ar trebui să fie un loc de reprezentare, dialog și dezbatere al partenerilor sociali și societății civile ... continuare »
Nicușor Imbir este un om simplu, care locuiește cu familia sa în Bajura, Darabani. De meserie este șofer. Pentru a avea un trai decent, în paralel se ocupă și cu zootehnia. Muncește mult, dar în același timp își găsește timp și pentru aproapele aflat în nevoie. Are o energie extraordinară și o mare calitate: nu poate trece indiferent pe lângă o persoană aflată în necaz. De Crăciun, l-am rugat să ne povestească o serie din acțiunile filantropice pe care ... continuare »
Cu adevărat se spune că importanța unui om o afli atunci când nu mai e. În momentul dispariției unui cunoscut apare o stare de confuzie și o serie inutilă de întrebări. Răspunsul la ele nu mai ajută la nimic și totul se rezumă la ce a fost… În cazul meu, cel care a plecat mi-a umplut ritualul zilnic de școală cu multe încercări și dileme. Cert este că am reprezentat pentru el o sursă de dialog prin care a încercat să afl ... continuare »