Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

Domnu' Trandafir de Darabani GALERIE FOTO DE COLECTIE & VIDEO


„Când făcea un semn cu mâna, aşa, într-o parte, parcă ridica o pierdea de pe trecut, şi noi vedeam tot ce spunea glasul lui...”. Foarte modest şi respectuos, cu ochii foarte blajini, învăţătorul Ion Acsânte ne-a primit în casa sa de sărbători pentru a ne spune „istorii mişcătoare”. Acum, la 76 de ani, cadrul didactic enumeră numele tuturor celor care i-au îndrumat paşii în şcoală, viaţă şi muzică cu mai mult de jumătate de secol în urmă. El este Domnu Trandafir de Darabani care se întreabă acum retoric: „Cine se mai uită acum la romanţele mele?” şi este trist când priveşte învăţământul de azi. Ion Acsânte, cel care nu a plâns la moartea lui Stalin alături de profesorul evreu Zomer, a romanţat pentru Darabaneni.ro viaţa de cadru didactic, iar noi i-am dăruit prima sa înregistrare...

Uvertură

M-am născut în 6 ianuarie 1938 din părinţi necăjiţi, agricultori şi am fost trei fraţi. Am început liceul la Şendiceni, după care m-am înbolnăvit şi am făcut Institutul Pedagogic de doi ani de la Suceava. 1957 a fost primul meu an de învăţământ la Teioasa, iar un an mai târziu am plecat în armată, iar după doi ani de armată am revenit acasă şi am fost încadrat la Bajura. Mihail Burlacu era inspector şef şi mi-a spus că la Bajura este nevoie de cadru didactic tânăr. Acolo mi-am găsit jumătatea şi pe 19 octombrie 1961 ne-am căsătorit, iar în 6 mai s-a născut primul copil, Dorin. În 1962, prof. Costache Cliveţi, cu care începusem liceul la Şendriceni şi care era directorul Şcolii din Corneşti mi-a spus că are nevoie de mine acolo ca să predau muzică şi educaţie fizică. Învăţători mai găseau ei, dar profesori nu prea erau. Între timp am absolvit Institutul Pedagogic în 1966, şi după 6 ani de serviciu la Corneşti am venit la Şcoala Generală nr. 1 în anul 1972, diriginte la clasa a X-a, unde i-am avut elevi, printre alţii, pe Viorel Vatamanu, căsătorit cu Viorica, pe Dinu Apărăştii (Ford) şi alţii.

Revenind la copilăria d-voastră, ce amintiri aveţi din timpul războiului, a foametei?

Aici, unde este acum Şcoala Gimnazială „Leon Dănăilă” era o şcoală veche pe care ruşii au folosit-o ca dormitor, iar apoi i-au dat foc când au plecat. Apoi s-a construit corpul acesta din partea stângă. Îmi amintesc că eu eram în clasa a VI-a şi am descărcat cărămizi aduse de la Dorohoi şi le-am cărat cu roabele. Şi elevii au contribuit la construcţia şcolii. Era director pe atunci d-l prof. Nicolae Vasilescu.

Cum vă înţelegeaţi cu comunitatea evreiască?

Foarte bine, prof. mea de geografie care era evreucă, Danilov, avea un băiat, Nelu, cu care eram coleg şi mă înţelegeam bine. Cu copiii evreilor jucam fotbal, iar ei jucau foarte bine. Îmi amintesc de Strulică, un fundaş extraordinar de bun, chiar dacă era mic de statură, era foarte energic şi nu scăpa nici o minge. Ulterior am condus împreună cu d-l Didiţă Colescu echipa de fotbal Sănătatea Darabani, unde erau şi acolo jucători evrei. De altfel şi la nivelul târgului, relaţiile erau apropiate între români şi evrei pentru că ei au adus, imediat după foamete, produse de la rudele lor din Israel, iar noi le dădeam lapte sau alte produse la schimb.



Nu aţi simţit mesajele propagandei antonesciene?

Eu am simţit treaba aceasta prin pielea rudelor noastre. Aveam o rudă care avea o bibliotecă foarte bună, cu cărţi deosebit de valoroase şi au venit de la miliţie, de la partid, nu ştiu cine i-a trimis, şi au scos toate cărţile în grădină şi le-au dat foc. Am reuşit să recuperez o singură carte şi am să v-o arăt. Este vorba despre o ediţie veche de Eminescu (foto sus). Atât am reuşit să salvez din foc, restul au ars. Mai am o carte de Vlahuţă foarte foarte veche, o ediţie deosebită învelită în piele, care o am de la un moş de-al meu, Acsânte, care lucra pe la Primărie.

Cum aţi resimţit foametea şi venirea comunismului?
 
Noi nu am cunoscut foametea. Părinţii mei au avut trei copii, dar unul a murit de mic. Aveam două vaci cu lapte, eu le păşteam, şi doi tăuraşi în curte. Casa noastră părintească era în str. Agricultorilor nr. 6. Noi eram copii şi râdeam cât de flămânzi erau ruşii care veneau pe aici. Noi aveam ce ne trebuia şi ei „Davai, davai!” oaia, capra şi părinţii le spuneau să meargă să ia din grajd. Aveam o grădină mare în Agricultorilor şi au venit vreo 10 ruşi, au prins oaia, şi au pus-o într-un cazan la fiert. Iar după 20 de minute au început să mânânce. Seara au mers părinţii mei pe acolo, pentru că nu se apropiau foarte mult deoarece erau înarmaţi, şi toţi erau aproape morţi, stăteau întinşi pe jos.

Cum a fost şcoala de la Şendriceni cu profesori din perioada interbelică?

Am făcut 3 ani şi jumătate, doi ani la şcoala din Şendriceni, un an şi ceva la Liceul „Grigore Ghica” din Dorohoi şi dormeam într-o casă naţionalizată. Am fost coleg de clasă cu d-l Gheorghe Pleşca (n.r.-fost director al liceului din Darabani). În anul 4 am făcut apendicită, care nu a fost operată la timp şi s-a complicat cu peritonită. Nici nu am gândit că scap din această nenorocire, dar d-l dr. Moldovanu de la Dorohoi m-a scos. În mai-iunie era sesiunea de examene, iar eu am stat în acea perioadă o lună şi jumătate în spital. În final, am fost declarat nepromovat şi am luat-o de la capăt. Am terminat liceul la fără frecvenţă la Darabani şi am făcut apoi Institutul Pedagogic de doi ani de la Suceava pe care l-am absolvit în ’66.



Aţi adus vorba de fotbal, care au fost legăturile d-voastră cu Sănătatea Darabani?
Ne enumeră aproape toată echipa din fotografie începând cu Didiţă Colescu, Vasile Rablic, Florentin Gagu, D-tru Dănălache, Iluţă Cocriş, Bebe Anisie, Dragoş Cornea, Constantin Vasile (n.r.-fost în lotul Ştiinţei Craiova, coleg cu Mircea Luceascu la Şcoala Sportivă nr. 2 din Bucureşti, profesor de sport care a predat la Lişmăniţa), Ion Acsânte şi jos: C-tin Stoian (Tancu) al doilea de la stânga la dreapta, apoi C-tin Teioşanu, Chirica Puşcaşu (foto jos centru) şi D-tru Caldare (penultimul din dreapta).

Împreună cu d-l Didiţă Colescu, din 1965 am condus aproximativ 12 ani echipa de fotbal a oraşului. Eu jucasem la această echipă, pusă pe picioare de un medic. Am jucat şi la Voinţa Dorohoi. Spitalul ne-a ajutat cu deplasările echipei Sănătatea. În campionatul judeţean am fost întotdeauna pe locurile fruntaşe şi ne băteam cu Victoria PTTR Botoşani, Unirea Săveni şi Siretul Bucecea. În 1976 ne-am clasat pe locul II în Cupa Moldovei, am luat bătaie cu 4-2 de la o echipă de romi din Tg. Frumos. Didiţă Colescu juca fundaş central, iar eu eram atacant.

Cum aţi îmbinat sportul cu muzica?

A fost un dar de la Dumnezeu, să-mi placă sportul, dar şi muzica. Un profesor de la Şendriceni m-a pus prima dată să cânt la violoncel, pentru că acolo se cerea să stăpâneşti un instrument muzical. Am studiat apoi metodele de vioară. Acolo aveam ansamblu folcloric în cadrul şcolii normale. La Darabani, aproximativ 20 de ani, am condus taraful înfiinţat de Mihai Suciu, un acordeonist foarte bun, fost profesor al Şcolii Generale nr. 1, şi care ulterior a ajuns la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava. Din taraf a făcut parte şi Decebal Dănuţ Chitic. Predam atunci şi la liceu, iar prof. Sandu Pintilii dorea să-l lase repetent pentru că nu ştia deloc matematică şi am insistat la Pintilii să-l treacă deoarece el e talentat la muzică. La terminarea clasei a X-a am mers cu Chitic la un concurs naţional de muzică intrumentală. A luat locul doi pe ţară, în juriu fiind maestrul Ion Vanica, compozitor şi dirijor în cadrul Radiodifuziunii române şi alte personalităţi marcante ale muzicii româneşti. A revenit cu diploma şi le-am spus celor de la liceu să o pună în ramă. Îmi amintesc că la spectacolul de la Ivancăuţi (foto stânga), în 2 februarie 1965, era o zăpadă aşa mare că a trebuit să dăm mult la zăpadă şi am împins din greu la maşină ca să putem ajunge acolo.

„Mi-am câştigat respectul elevilor prin intransigenţă şi responsabilitate”



Cum a fost întâlnirea cu prima generaţie de elevi?

Primii elevi i-am avut la Teioasa, printre ei s-a aflat şi d-l judecător Ilău, o clasă bunişoară din mediul sătesc unde 5-6 elevi erau buni. Cele mai mari satisfacţii le-am avut la Darabani, cu elevi foarte buni. Mergem des la copii acasă să discut cu părinţii lor unele probleme, de exemplu în cazul în care elevii lipseau în mod repetat de la şcoală. Apoi, în 1972, am luat clasa a X-a la Şcoala Generală, printre elevi fiind şi Dinu Apărăştii (Ford). Mi-am câştigat respectul elevilor prin intransigenţă şi responsabilitate. Ei vedeau că nu vin la clasă cu şnapsul în nas, că nu vin acolo să fac pauze de 40 de minute şi ore de 5 minute. Ora era oră, joaca era joacă.

Aţi simţit că vă împărţiţi în două, între şcoală şi muzică sau au format un tot unitar?



Le-am unit. Şcoala a mers mână în mână cu activitatea extradidactică, mai ales că eram obligaţi cumva să facem activitate culturală. Nu puteam să fac altceva decât ceea ce mă pricepeam: muzică. Am început cu 18 membri ai tarafului, dar între timp s-au împuţinat. În anul 1985 am făcut parte dintr-un ansamblu judeţean cu care am făcut un turneu în Republica Moldova, la Făleşti, cu solişti Maria Constandache şi Zîna Andronic, dar cap de afiş era Sofia Vicoveanca. Am avut şi intrumentişti de excepţie: Constantin Badurlă, la vioară, era cel mai bun violonist din zonă, avea o ureche muzicală teribilă. Tata lui Dan Chitic, Serioja, era violonist, nu glumă. Făceam 2 ore de repetiţii pe zi şi veneam afumat acasă, pentru că ei fumau majoritatea. Se mai întampla, câteodată, când se mai luau cu băutul, una începeau să cânte şi alta ieşea, venea solistul şi nu intra în tonalitate. Şi totuşi, am avut mari satisfacţii.

În ce limbă vorbeaţi în Republica Moldova, existau atunci diferenţe majore între cele două ţări?

Nu am simţit diferenţe majore între România şi Moldova de atunci. Ei erau primitori, nu-ţi dădeai seama dacă o duc bine sau rău. Am vorbit moldoveneşte. Nu toţi membrii tarafului dărăbănean au mers atunci la Făleşti. A venit Jaucă, preşedinte la judeţ pe probleme de cultură, şi m-a întrebat la ce instrument voi cânta şi i-am răspuns că voi cânta negreşit la vioară şi voi conduce taraful, dar oficialul partidului mi-a replicat că maestrul Constantin Lupu va conduce ansamblul din care au făcut parte şi alţi trei instrumentişti ai Rapsozilor din Botoşani şi, împreună cu Badurlă, Costel Muraru la acordeon, Serioja, Maricica şi încă câţiva am dat spectacole la Făleşti, Bălţi şi în câteva comune limitrofe celor două oraşe.



Pentru că mi-au plăcut întodeauna activităţile culturale, am format la Bajura, în primii ani de învăţământ, un ansamblu (foto sus) cu Neculai Ilaş, la acordeon, Calancea sau Tudor Galan. Asta e mama soacră a lui Mirel Dascălu, Ciobanu, asta e Veronica Ciubotaru, aici sunt surorile Doroftei, sus e prof. Ilaş, în general oameni care s-au realizat în viaţă pentru că în acei ani părinţii erau foarte interesaţi ca, copiii lor să ştie carte. Ulterior am format şi brigăzi artistice cu care am mers la faza judeţeană.

Aţi transmis flerul d-voastră pedagogic şi elevilor d-voastră...

Da, de exemplu m-am dus în vizită la părinţii lui Lucian Sîrbu să văd dacă îmi dau copilul la şcoală. Norocul lui a fost că am trecut atunci pe la ei. Dacă nu aş fi făcut-o poate că el ar fi fost un copil desfigurat. Lucian era căzut într-o groapă cu var din grădina părinţilor şi el încerca să iasă din groapa în care varul care fierbea. L-am scos din var şi l-am spălat rapid cu apă. În orice caz, cei care au optat pentru o carieră didactică, poate şi datorită insuflului pe care l-am transmis şi eu... I-am avut elevi pe prof. Lucian Sîrbu, Marius Aroşoaie, şeful Poliţiei Locale, Lucian Florea, acum director al Şcolii Gimnaziale „Leon Dănăilă”, Aura Muraru, în prezent judecător în cadrul Tribunalului Suceava, sau prof. Laura Aramă.

„Totdeauna am încercat să nu fiu mai presus decât sunt”



Am cumpărat odată 15 viori, dintre care 6 pentru şcoală şi am format o formaţie de violonişti. Şi Mioara mea a început să cânte la vioară, dar când a văzut cât e de greu a început să plângă şi mi-a spus că nu mai vrea să continue. I-am spus că nimic nu se face decât prin muncă şi cu un pic de dăruire. Această vioară are vreo 40 de ani, am cumpărat-o de la Constantin Badurlă căruia i-am oferit în schimb vechea mea vioară şi 1000 de lei. A venit la mine cu Vasile Rotaru. Arcuşul nu mi l-a dat pentru că a spus că îl vinde mai departe cu fosta mea vioară.

Aţi combinat bine sobrietatea didactică cu viaţa de muzicant...

Le-am combinat bine, subconştientul mi-a dictat acest lucru. Totdeauna am încercat să nu fiu mai presus decât sunt. În toate împrejurările m-am comportat cau un om normal, nu m-am dat niciodată mare artist sau mare cadu didactic. Aşa ne mai amintim şi noi de anii tinereţii (după recitalul la vioară). Nu ştiu cum se distrează tineretul în ziua de astăzi, dar eu pot să spun acum, la 75 de ani şi 53 de ani de căsătorie că tare frumos ne-am mai distrat. De Revelion nu se pleca niciodată mai devreme de 9-10:00, a doua zi.

Cum a fost despărţirea de învăţământ?

Crâncenă. Până să plec din învăţământ nu m-am gândit că sufletul meu este atât de ataşat şcolii. Aveam clasa a III-a şi am mers la Inspectoratul Şcolar ca să-mi aprobe să-mi continui clasa mea până în a IV-a. D-l Constantin Cremene, inspector de personal, mi-a arătat o listă cu 25 de cereri de intrare în învăţământul primar la nivel de Darabani. Astfel, am decis să-mi văd de treaba mea. Vreo 2-3 luni nu aveam astâmpăr, atunci, în 1999. Mă trezem la 7-7:30, mă îmbrăcam şi doream să plec la şcoală. Nu am ştiut ce-i cu mine. Nu mă duceam la şcoală, dar m-am apucat de alte activităţi, în special în agricultură. Încet, încet, m-am obişnuit. Nu am vrut să cad în altă pantă. Tot mereu am intuit cum trebuie să aranjez treburile ca să fie mai bine.

Aţi intuit şi cum va evolua învăţământul românesc? Astăzi, despărţirea ar fi tot atât de grea?



O spun cu regret că învăţământul a regresat teribil şi nu-mi explic acest eşec. Sunt copii în clasa a X-a, a XII-a care nu ştiu să scrie. La mine în clasa a IV-a toţi copiii ştiau să scrie corect româneşte. Una dintre cauze cred că este influenţa negativă a internetului şi a televiziunilor, pentru că televiziunile au influenţă negativă asupra celor care nu pot să trieze ce e pozitiv. Dar când nu ai nimic potitiv, nu ai modele, după ce să te iei? După Andreea nu ştiu care, Buruiană şi alţi măscărici care-şi joacă fundurile goale. În familiile unde copiii nu sunt stăpâniţi, internetul are influenţă negativă, o influenţă distrugătoare asupra copiilor. Enescu la 7 ani a terminat Conservatorul din Bucureşti, pentru ca apoi să se înscrie la Conservatorul din Viena, dar pentru asta trebuie şi 99% transpiraţie pe lângă 1% talent. Acum ne mai lăudăm cu ceva vârfuri, dar foarte puţine. Şi învăţământul universitar a scăzut din moment ce nu mai contează dacă au diplomă de bacalaureat sau nu. Fac facultăţi prin unele apartamente din Dorohoi, ce facultăţi sunt astea?

Aş fi revenit cu entuziasm şi astăzi în învăţământ pentru că m-aş fi ambiţionat în momentul în care văd că este prea multă delăsare. Oamenii cu care am lucrat îmi spun că atunci când eram şi eu în învăţământ era disciplină şi ordine. Acum trebuie să stea profesorul în uşă ca să nu iasă elevul din clasă?! Unii dintre tinerii colegi din ziua de astăzi nici nu prea ştiu ce vor şi sunt şi slab pregătiţi. De modul cum pregătim, aşa vom avea şi generaţiile următoare. În fiecare vară mergeam la cursuri de perfecţionare. Acum nu ştiu ce se mai întâmplă. Nu e bine pentru că ne vom situa în rândul ţărilor înapoiate din toate punctele de vedere, nu numai industrial, pentru că industria am pus-o pe chituci. Agricultură, sănătate, cultură, ce ne-a mai rămas?



Sunt mulţumit că am îmbrăţişat meseria pe care mi-am dorit-o. Lucian Valea mi-a spus să merg la facultate, pentru a reveni profesor de limba română în locul lui. Îmi spunea că are şi o cunoştinţă acolo. I-am spus că dacă aş vrea, m-aş duce la Conservator, dar eu i-am spus că mie îmi place meseria de învăţător, chiar dacă este mică salarizarea. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns ca în 6 ianuarie să împlinesc 76 de ani.

Un mesaj pentru elevii şi colegii mai tineri...

Mesajul meu este unul de suflet şi pentru mai bine. Să ne apropiem cei tineri de cei mai în vârstă, să existe o înţelegere deplină în ceea ce ne propunem să realizăm şi să ridicăm ştacheta cât mai sus ca lucrurile să se îndrepte la toate nivelele. Că dacă mergem cu jumătăţi sau cu sferturi de măsură nu vom face niciodată nimic. Îmi pare rău, că vorbim, acum, de Sărbători, şi de lucruri mai puţin bune. Indiferent de vârstă trebuie să avem iniţiativă, să creem, pentru că altfel ne vom complace într-o situaţie de stagnare şi vom duce neamul românesc la pieire, nu la reînviere sau la o viaţă mai bună.

Încheind tot în nota lui Sadoveanu, ne veţi ierta pentru că v-am făcut „să pierdeţi jumăte de ceas cu aceste lucruri aşa de vechi”, dar care nouă ne-au plăcut. Finalul nu este însă, acelaşi cu cel din nuvela lui Sadoveanu, ci este unul vesel, pentru că, dacă aţi reţinut, domnu’ Trandafir de Darabani împlineşte astăzi, 6 ianuarie, 76 de ani. La mulţi ani, d-le învăţător! (Lucian BĂLĂUCĂ, Alexandru D. AIOANEI)

Click pe prima fotografie pentru a viziona mai multe imagini din colecţia Acsânte.

Citiţi pe aceeaşi temă:
INTERVIU Prof. Liviu Hutanu, scoala de ieri si de azi






Te-ar mai putea interesa si:  Chirica PuşcaşuSanatatea DarabaniIon AcsanteDidita ColescuDomnu Trandafir
10:26 pm , 05 Ianuarie, 2014

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Darabaneni.ro a revenit după un an la Viișoara, într-o iarnă adevărată ca în nordul Moldovei, pentru a-i ura ”La mulți ani!” veteranului Ghiță Cojocariu, eroul ultimului nostru reportaj, care a devenit în 12 februarie cetățean de onoare al comunei sale natale.

Sondaj
Vă vaccinați împotriva coronavirusului?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare